Profesorul se ridică și, solemn, deschise un dulăpior cu geamuri și scoase o cupă mică, negricioasă, lucrată din lemn de Eisenhart.
— Dumneata, cel dinții, continuă el, turnînd apă în cupa curată, dintr-un balon de sticlă, ai dreptul să bei licoarea miraculoasă, dătătoare de sănătate marilor oameni din evul mediu…
Apa din micul vas negricios lucea ca o oglinjoară cu reflexe intens albăstrii. Serghievski, zîmbind stingherit, luă cupa din mîinile profesorului și, fără a sta pe gîn— duri, o goli pînă la fund.
ULTIMA VELĂ
Nava era pe moarte. Marea, care cu numai cîteva ceasuri mai înainte o purta pe umerii ei supusă, se năpustea acum cu urlete mînioase asupră-i. Inima clocotitoare a navei se răcise și contenise să mai bată. În sala mașinilor se așternuse o tăcere mormîntală.
Inertă, fără siaj [59] se clătina greoi de la tribord la babord și de la babord la tribord, se apleca și se smuncea în bătaia vîntului, învîrtindu-se mereu fără noimă.
Prova vasului se înălțase ridicînd mult deasupra valurilor gurnele-i roșii și etrava rotunjită, ruginie. Pe punte numai fărîme, resturi, geamuri sparte, bucăți de parîmă — nici urmă de oameni. Ziua, care de dimineață fusese însorită, senină, se încheiase cu o ceață care se lipea de valuri și cu un vînt care te săgeta pînă la oase. Ceața se îngroșa, învăluia tot mai mult nava, o îmbrățișa ca pe o jertfă dinainte sortită.
Cu numai șapte ore înainte, „Kotlas” fusese un cargobot în perfectă stare care își făcea a șasea cursă din America spre U.R.S.S. Împreună cu alte zece nave mai mari, sub escorta unor nave de război, „Kotlas” străbătuse fără prea mare bătaie de cap cea mai mare parte a drumului, deși bombardierele nemțești atacaseră în două rînduri.
Dacă nava ar fi avut grai, ar fi povestit cum într-o zi frumoasă de toamnă, pe bolta însorită își făcuseră apariția bombardierele fasciste și lupta se încinsese. „Kotlas”, „prîslea” convoiului naviga mai în coadă. Un „Junkers” de un cenușiu murdar, care se învîrtise la început deasupra navelor mari din capul convoiului, virase dintr-o dată și, înălțîndu-și coada, se năpustise asupra „Kotlas”-ului. Un tun antiaerian primise cu salve, fără teamă, fiara care urla, dar de data aceasta „Kotlas” nu avusese noroc. O bombă străpunsese puntea la pupa, explodase dedesubt și săltase vasul în așa fel, încît cîrma deodată diformă, atîrnase o clipă în aer; o altă bombă pătrunsese prin dunetă în compartimentul posterior al magaziei pupa. „Kotlas”, pierzîndu-și cîrma și elicele, amenințat cu inundarea cazanelor, evacuă aburii.
Un șuierat puternic, ca un oftat adînc, se răspîndise în jur, vestind convoiului că una din nave fusese rănită. Comandantul convoiului nu se socotise în drept să oprească întregul convoi pentru un singur vas. O navă de pază luă în remorcă „Kotlas”-ul, răniții fură transportați pe alta și fumul puzderiei de coșuri acoperi orizontuclass="underline" convoiul își mărise viteza și-și văzuse de drum.
Cinci ore cele două vase rămase în urmă navigaseră netulburate, așteptînd mereu distrugătorul, pe care comandantul convoiului făgăduise că-l va trimite în întîmpinarea lor de îndată ce convoiul ar fi ieșit din zona primejdioasă. Dar dinspre nord-vest un vînt puternic răscolise marea și cablul de remorcă se rupsese. Aproape întregul echipaj de pe „Kotlas”, chiar și fochiștii și mașiniștii, cu excepția celor din magaziile întunecoase care luptau cu apa năvălită prin recesul [60] și tunelul arborelui port-elice se adunase pe punte pentru recuperarea parîmei grele de remorcă. Cu prețul unor eforturi supraomenești, parîma putuse fi matisită [61].Dar remorca se rupsese din nou, chiar lîngă cîrma vasului care-l remorca. Și, colac peste pupăză, în momentul acesta se ivise un avion inamic de recunoaștere.
Marinarii de pe „Kotlas” nici nu apucaseră sa trag[parîma din apă, că cele două vase fuseseră din nou atacate de bombardierele chemate de avionul de recunoaștere. Nava de pază fusese lovită în două locuri și, înghițind vreo două sute de tone de apă, s-a aprovat [A se înclina longitudinal cu pupa mai sus decît prora (N. Club CPȘF.)]. Bombardierele încercau să scufunde nava de pază pentru că, fără ea, „Kotlas”-ul, neputincios, ar fi rămas imobilizat. După ce-și terminaseră bombele grele, fasciștii aruncaseră pe puntea „Kotlas”-ului cîteva bombe brizante, iar apoi biciuiseră mult timp ambele nave cu rafale de mitralieră. Comandantul „Kotlas”-ului, șeful de echipaj și cîțiva marinari pieriseră, alții fuseseră răniți.
Avioanele dispăruseră, dar nava de pază avariată nu mai putea remorca „Kotlas”-ul; ea însăși era în primejdie. Nu-i rămînea decît o singură soluție: să plece, atîta timp cît se mai putea deplasa prin propriile sale forțe. Comandantul navei de pază voise să scufunde „Kotlas”-ul, dar secundul acestuia, care acum ținea locul comandantului, refuzase. Toți marinarii de pe „Kotlas” scăpați teferi, fuseseră de aceeași părere — voiau să continue lupta pentru salvarea navei greu rănite, trăgînd nădejde că distrugătorul de escortă nu avea să mai întîrzie.
Vasul de pază luase pe bord răniții de pe „Kotlas” și plecase. Acum, marea era pustie. Pustiu părea și „Kotlas”-ul care plutea în derivă spire sud-sud-est. Instalația de radio nu funcționa, pompele nu funcționau, curentul electric se întrerupsese. În realitate, „Kotlas”-ul nu mai era decît cadavrul unei nave, care abia se mai ținea la suprafață. Pe el, se mai aflau totuși șase marinari.
Unul din ei, înalt și uscățiv, stătea în cabina de navigație. Era secundul de pe „Kotlas”, Ilin. Colțurile gurii lăsate în jos, cutele lungi, verticale, care-i brăzdau acum obrajii, făceau ca fața-i să pară încordată și aspră. Ceața ce le fusese înainte aliată, ascunzîndu-i de ochii dușmanului, devenise acum un dușman de temut: vasul de război ce trebuia să le vină în ajutor putea trece pe lîngă „Kotlas” fără să-l vadă. Ilin n-avea cum semnaliza prin radio, căci nu mai avea radio, nu putea acționa nici sirena, căci nu mai avea abur. Nu-i rămînea deci decît să bată clopotul, deși risca să atragă un submarin sau un vas de patrulare al inamicului.
Secundul era îngîndurat. Curînd avea să se înnopteze, Iar vîntul dinspre nord-vest va bate, desigur, un timp mai îndelungat. Vîntul rece, suflînd deasupra curentului cald al Golfstreamului, venea saturat cu vapori de apă și îngroșa ceața. Apoi deriva îi purta într-o singură direcție: spre țărmurile ocupate de inamic. E drept că pînă acolo mai era mult, dar și noaptea era lungă, toamna. Dacă ajutorul nu Ie venea Ia timp… Ilin strînse tare între dinți capătul pipei care se stinsese de mult și își închipui clipa cînd ceața avea să se risipească în zori, iar „Kotlas”-ul zărit de pe țărmul inamic.
Un val plescăi, oblonul unui spirai [capac cu geamuri construit în puntea unei nave (uneori înclinat și protejat cu grilaje), care servește la luminat și la aerisit. (N. Club CPȘF.)] scîrțîi. Zgomotele astea îi reamintiră secundului înmormîntarea comandantului și a marinarilor de pe „Kotlas”, căzuți de curînd în luptă. Ilin își iubise comandantul; puțini oameni de pe bord știau ce prietenie nețărmurită îi legase. Secundul simți din nou cum i se strînge inima, ca în clipa aceea cînd se aplecase asupra comandantului lovit de moarte, își mai pironise pentru ultima oară ochii în ochii prietenului, care-și pierduseră gravitatea obișnuită și-l priviseră deschis, naivi și limpezi ca ai unui copil. Buzele albite se întredeschiseseră, Ilin apucase să audă doar atît: „…dumneata… păstrează-l pentru…” Secundul nu știa dacă se referea la vas sau la caietul lui.
61
A îmbina capetele a două parîme sau a două cabluri, prin împletirea șuvițelor din care sînt alcătuite(N. Club CPȘF.)