De cîțiva ani încoace căpitanul își făcea însemnări despre istoria flotei rusești.
— Din punctul meu de vedere — îi spusese el adesea — istoria flotei rusești se împarte în trei: una a flotei maritime militare, care are un istoric oficial și bogat, a doua a flotei comerciale, care nu-i nici oficială, nici bogată. Lanțul lung se întindea de la familia țarului (aci comandantul lăsa să-i scape o zdravănă sudalmă marinărească) pînă la armatorul vasului respectiv. Cine să-i scrie istoria? Dar flota comercială rusă a crescut și s-a dezvoltat, a dat marinari strașnici și asta numai datorită poporului rus. Ți-o spun o sumedenie de scrieri didactice sau literare. Numai a treia categorie — a marinarilor ruși care nu și-au găsit locul în Rusia țaristă și au fost nevoiți să se îmbarce pe vase străine — nu are un istoric al ei. Despre acești marinari, adeseori neîntrecuți, nu se știe nimic; ei nu au o istorie a lor. Uite, golul ăsta aș vrea să-l împlinesc eu. Doar mă trag dintr-un.vechi neam de marinari și știu multe…
Toate astea și le reamintise Ilin, în timp ce îmbrățișa cu privirile puntea schilodită a „Kotlas”-ului.
Cele două felinare cu gaz, care se legănau și fumegau, nu izbuteau să împrăștie bezna apăsătoare. Apa trecea de brîu. Cu fiecare legănare a navei, masa grea de apă izbea surd, amenințătoare, pereții. Această apă neagră, ce părea fără fund, era dușmanul cel mai rău și mai primejdios.
— Ptiu, frig e! — rosti în întuneric o voce limpede, de om tînăr.
— Nu-i nimic, Vitea, curînd ne vom încălzi! — răspunse alt glas, răgușit. — Ei, Titarenko, dă-o încoace.
— Nu pot s-o proptesc, o dă afară…
— Dar voinicul nostru unde e?
— Kurganov, vino încoa!
— Nu pot, sînt lîngă mecanic…
— Stai! Na, am nimerit… Dă-i, apasă, — ț-i-i-n-e! Of, afurisita!…
— Iar a dat-o afară? — strigă de sus Ilin. — Cobor îndată!… Bag-o sub stringher [Piesă în osatura unei nave care întărește corpul acesteia în borduri (N. red. rom.)]. Stai!… Așa, dă-i!
Încăperea întunecoasă și strîmtă se umplu de lovituri de ciocan, de plescăitul apei, de strigăte și exclamații.
— Ptiu! — se oțărî cineva, care răsufla din greu. — Ce de apă am înghițit…
— Pesemne că-i tare bună apa de santină [Santină — rigolele pentru apă situate la fundul navei unde se scurge apa din calele și din diferitele încăperi ale navei. (N. red. rom.)]! — glumi pe socoteala lui un altul.
— Asta-i totul, Matvei Nikolaevici? — întrebă încet Ilin.
— Deocamdată, totul, — răspunse Golovin mecanicul secund, care scuipa de zor.
— Cu tunelul am terminat — reluă secundul. — Dar în sala mașinilor?
— Acolo nu-i nimic de făcut! — și mecanicul ieși din ungherul său întunecat, intrînd în raza de lumină a felinarului. Dădu din mînă a lehamite. Arborele port elice a descentrat, prin presgarnituri intră apa, picul pupa [(Picul prova și picul pupa.) încăperile terminate ale corpului navei la prova și pupa. (N. red. rom.)] este dărîmat, recesul spart și el, tunelul avariat — tot o să ne preseze pînă la urmă apa.
— M-da, aici n-ai cu ce întări, — recunoscu și secundul.
Marinarii, uzi pînă la piele, ieșiră pe punte, unde vîntul rece îi pătrunse pînă la oase. Soarele apusese, dar mai era destulă lumină ca să-ți dai seama cît de deasă era ceața: chiar cabestanul [Cabestan — mecanism cu tambur vertical care servește pentru ridicarea ancorelor și pentru executarea manevrelor de acostare a navei. (N. red. rom.)] din prova ridicată a „Kotlas”— ului nu se mai vedea. Cei cinci, tremurînd de frig, se uitară la Ilin: pe fețele lor se citea una și aceeași întrebare. Al treilea ofițer, un băiat tînăr, frumușel, se pierduse de tot, mecanicul își strîngea înciudat buzele, fochistul — o namilă cît un urs — se încrunta. Ilin le spuse să se schimbe imediat și să mănînce ceva ca să mai prindă puteri, apoi să facă pe rînd de cart la clopotul vasului care scăpase neatins în vîrful barei sale strîmbată de explozie. Era singurul mijloc ce le mai rămăsese ca să-și anunțe prezența — să bată clopotul. Trebuiau să fie însă cu luare-aminte, să tragă mereu cu urechea, ca la cel mai mic semn să înceteze și să se adune cu toții sus, „iar mai încolo, cum le-o fi norocul!” Așa hotărî Ilin, care, însoțit de puțin numerosul său echipaj, se îndreptă spre cabine.
— Crește? — întrebă laconic mecanicul.
— Încă un picior.
— Mult, foarte mult! — Mecanicul se uită întrebător la secund.
— Dați-i drumul! — ordonă Ilin. — Benzina e puțină, dar altă soluție n-avem.
Mecanicul făcu fochistului un semn cu mîna și amîndoi dispărură în întuneric. Curînd, bătăilor ritmice ale clopotului se adăugă pufăitul motorului. Mecanicul îl reglă, mîngîie drăgăstos cilindrul verde al pompei de benzină și mormăi:
— Scoate-ne din încurcătură, drăguțe!
Își luă seama și se întoarse cam stingherit spre fochist, care ținea felinarul. Dar fochistul, care trăgea cu urechea la șuvoiul puternic de apă ce țîșnea acum peste bord, dădu din cap a încuviințare:
— Mică, mică, dar de ispravă! Ehe, de ne-ar ajunge benzina!… — Se întrerupse, apoi zise cu voce schimbată: — Haidem, Matvei Nikolaevici.
Noaptea neagră, în care nu pîlpîia nici o rază de lumină, se scurgea încet. Marinarii se adunaseră în cabina secundului, mai aproape de ieșire. Din cînd în cînd se ridica cîte unul și se ducea să-l schimbe pe marinarul de la clopot, iar cel de afară intra rebegit și dădea pe gît păhărelul anume pregătit pe masă, ca să se încălzească. Secundul și mecanicul coborîră de mai multe ori în cală, să măsoare adîncimea apei. Și, cu cît se apropiau zorile, cu atît mai puțin nădăjduiau că vor putea salva nava. Apa creștea. Geamătul înfundat al pereților etanși și scîrțîitul proptelelor arătau că presiunea apei creștea neîncetat. Cînd se va termina benzina pentru pompă… Marinarii încercau să se ia cu vorba, povestind și glumind ca să nu se mai gîndească la asta, dar pînă Ia urmă tăcură cu toții. În cabina abia luminată cufundată în liniște răzbăteau amenințătoare, insistente, bătăile rare ale clopotului, parcă repetînd cu încăpățînare: „Nu, nu…”
Cîteva clipe de tăcere tulburate numai de huruitul slab al pompei, apoi iarăși: „Nu, nu…”.
Deodată fochistul rosti cu glas nesigur zîmbind:
— Vitea, cîntă-ne ceva…
Ceilalți i se alăturară.
Viktor Metelițîn, al treilea ofițer, nu se lăsă rugat. Chipul lui de adolescent se îmbujoră, deveni visător de îndată ce degetele atinseră ghitara pe care o aduse din cabina sa. Cu glas puternic de tenor începu să cînte o melodie pe care toți o cunoșteau. Frumosul Metelițîn cînta puțin aplecat într-o parte, ridicîndu-și fața spre felinarul ce răspîndea o lumină palidă. Semiîntunericul din cabină, pătratul alb al feței de masă, dangătul stăruitor al clopotului care acum nu mai părea prevestitor, ci un acompaniament al cîntecului… — toate astea aveau să se întipărească pentru multă vreme în amintirea celorlalți patru care-l ascultau pe tînărul ofițer, așteptînd să răsară soarele.
Țară, mumă bună, ne duci dorul.
Te-au lăsat feciorii și-au plecat,