— Pămînt! Pămînt! — strigă răgușit fochistul.
Marinarii ieșiră din amorțire și încercară să-și adune forțele ce le mai rămăseseră. Ilin scosese ultima sticlă de spirt. Lichidul de nouăzeci și cinci de grade se scurgea pe gîtlejuri și în ochii marinarilor prinse a licări din nou viața. Ilin își revenise într-atît, încît izbuti să-i spună fochistului:
— Halal timp de debarcare!
— Ar trebui să ne ascundem pe mal, pînă ne-om mai veni în fire, — își dădu cu părerea Kurganov.
Pereții drepți, negricioși ai fiordului se apropiau, creșteau, ieșeau din ceață. Marinarii erau purtați spre stînga, pe lîngă un promontoriu stîncos — poate un ostrov — îndărătul căruia fiordul se ramifica în două. La piciorul peretelui despărțitor pornea o fîșie de pămînt cu arbori, al căror frunziș tomnatec, ruginiu, de-abia îl zăreau prin ceață. Mai încolo nu vedeau nimic. Lîngă intrarea în fiord, pe promontoriul stîncos și abrupt, zăriră patru căsuțe coborînd una după alta panta dulce.
În fața promontoriului, valurile începură să salte plutele. Marinarii reușiră cu mare greutate să ocolească promontoriul și se treziră într-un loc unde apa, neagra, liniștită, înghețase parcă în ceața groasă, lăptoasă. Stîncile prăpăstioase se îndepărtară, lăsînd între ele un spațiu semicircular. Malul cel mai apropiat al acestui golf era o îngrădire de stînci cît toate zilele, despărțite de brațe înguste. Printre aceste stînci zăriră două catarge înalte ale unui vas cu pînze, iar mai încolo întrezăriră, pierdută în neguri, o pădure întreagă de catarge.
Ilin nu-și putu stăpîni un strigăt de uimire. Porniră mai departe cu grijă, pe brațul apei, bine ascunși de stîncile negre care se înălțau de o parte și de alta. Deodată, în crăpătura luminoasă dintre acești pereți naturali se ivi bompresul vasului ale cărui catarge le observaseră marinarii cînd intraseră în golf. Cei șase își încordară gîturile, examinînd cu luare-aminte corabia. După toate aparențele, nu mai ieșise de mult în larg. Arborada fusese scoasă, rosturile călăfătuite se zăreau clar ca niște dungi cenușii pe bordul negru. Plutele se lipiră fără zgomot de prova turtită a velierului, marinarii își încordară auzul. Nimic nu clintea pe punte sau în interior. Vasul părea pustiu. Secundul făcu un semn cu capul. Toți îl înțeleseră. Pe fîșia îngustă de apă dintre bordul stîng al navei și malul abrupt cei șase ajunseră repede la cîrmă, pe unde nădăjduiau să se cațere pe punte, dar la pupa velierului, tăiată în unghi drept, găsiră atîrnată o scară de pisică.
Sprijinindu-se de cîrmă, nu le-ar fi fost greu să urce scara, dar nu se simțeau în stare: erau prea slăbiți. Într-un tîrziu fochistul, cu o sforțare disperată, îl împinse în sus pe secund și, scrîșnind din dinți de tare ce se încorda, se cățără și el cu gușa parîmei pe după gît. Ajunși pe punte, simțiră că totul le joacă în fața ochilor. Ilin căzu, fochistul însă se ținu pe picioare și începu să desfacă parîma ca să-i ajute pe ceilalți să urce.
Deodată, undeva sub ei, scîndurile scîrțîiră sub povara unor pași grei. Pe punte apăru o făptură masivă — un om cu cămașă albastră, cizme înalte, marinărești, care… se opri uluit. Vîntul răvășea părul de culoarea paiului și barba îngustă, aurie, ce acoperea fața lată și îndrăzneață a necunoscutului. Kurganov se îndreptă cît era de lung: doi uriași blonzi se înfruntau față în față. Ilin se ridică și el și se dădu lîngă fochist.
Norvegianul cel lung examină cu atenție uniforma necunoscută și spuse ceva arătînd spre mare. Ilin și Kurganov schimbară o privire, apoi secundul rosti cu hotărîre în limba engleză:
— Marinari ruși… sîntem de pe un vas naufragiat.
— Russan, russan… — bolborosi norvegianul, vădit tulburat. Făcu un gest cu mîna, îmbrățișînd întregul fiord, și glăsui și el, într-o englezească stîlcită: — Nemții pretutindeni, prind pe voi… — și, ca să fie mai bine înțeles, strînse pumn palma desfăcută.
Fochistul clătină din cap și aduse astfel mîinile de parcă ar ochi cu o pușcă. Norvegianul îi privi din nou cu luare-aminte; în ochii senini juca abia vizibil o licărire ironică. În vremea asta se iți de după bord capul lui Metelițîn. Grija pentru cei ce rămăseseră sus dăduse forțe celor de pe plută și începură să se cațere pe velier. Norvegianul se dădu instinctiv înapoi, dar fochistul, cu un gest simplu, prietenesc îl apucă de mînă și-l duse spre bord. Norvegianul se neliniști din nou și pronunță cîteva cuvinte dintre care unul englezesc: „ascunde”. Cu ajutorul lui, marinarii ridicară plutele pe bord, apoi tot el le explică, printr-o mimică expresivă, că în curînd avea să bată vîntul dinspre fiord și să gonească ceața, din care pricină trebuiau să îndepărteze totul de pe punte.
Plutele fură coborîte în cală. Norvegianul aprinse un felinar, și-i conduse pe oaspeții neașteptați jos, la prova corăbiei. Aplecîndu-se cît putu mai mult, el se strecură prin ușița joasă a unei încăperi mici, care părea a fi magazia de materiale de bord, și atîrnă felinarul în tavan, bocănind de zor cu cizmele-i uriașe. La chemarea lui, marinarii se treziră dincolo de peretele masiv, în cabina mică, unde se îngrămădeau vele vechi. Norvegianul așternu cîteva pe jos.
În tavan era încastrat călcîiul bompresului, prins cu brățări de fier și încadrat cu grinzi masive de stejar.
Bompresul era înclinat, și plafonul cabinei se înălța în direcția provei, iar spre ieșire cobora astfel încît puteai intra în cabină numai îndoindu-te din șale. Aerul închis, mirosind a catran, lemn de stejar și pînză veche, păru fierbinte marinarilor; fețele lor, biciuite de apă și de vînt se îmbujorară. Gazda se lăsă în genunchi și începu din nou să gesticuleze, repetînd des în englezește: „Nu deschideți! Nu deschideți!” Ilin explică tovarășilor săi că norvegianul voia pesemne să plece și-i ruga pe ruși să nu deschidă dacă urcă cineva pe vas. Cînd o să se întoarcă el, o să bată așa: pumnul norvegianului izbi în podea două lovituri duble, așa cum bate clopotul pe vas. Ilin îi spuse norvegianului: „Yes”, și acesta ieși în grabă, închizînd cu grijă ușa.
Un timp marinarii se priviră în tăcere. Căldura dinăuntru îi moleșea, gîndurile li se încîlceau. Somnul îi ademenea.
— Oare nu s-a dus după „Friți”? — întrebă îngrijorat mecanicul, exprimînd neîncrederea generală provocată de plecarea precipitată a gazdei.
Numai fochistul protestă energic:
— Eu l-am văzut primul și aș putea să spun că l-am pătruns cu privirea pînă-n adîncul sufletului, cînd stăteam pe gînduri dacă să-i dau una-n cap sau nu. Nu, e marinar și-i om dintr-o bucată, nu ține cu fasciștii care i-au cotropit țara. Putem avea încredere în el.
Secundul îl susținu:
— Tot nu avem unde să ne ascundem acum, armele sînt la noi și norvegianul n-o știe. Nu mai e mult și se înnoptează. Ne vom baricada cît mai bine și dacă cineva va încerca să spargă ușa, vom auzi fără doar și poate. În schimb, ne vom odihni cum trebuie, iar pe urma… noaptea-i bun sfătuitor.
Toți fură de aceeași părere cu secundul. După ce înțepeniră bine ușa groasă cu o grindă și niște cavile [Cavile — mînerele roții de cîrmă (timonă}. Piese mici de lemn, de forme diferite. (N, red. rom.)] găsite în cabină, marinarii începură să se dezbrace și să-și stoarcă hainele ude. Căldura îi moleși, o pace binefăcătoare pogorî asupra acestor biete făpturi chinuite, care mai găsiră totuși energia trebuincioasă ca să dezlege bocceaua cu arme. Automatele și celelalte arme fură șterse cu grijă și așezate cîte trei de o parte și de alta. Marinarii se înveliră cu cîteva pînze groase și, lipindu-și corpurile goale, adormiră buștean de cum puseră capul jos.