Cu o lovitură puternică, Martin Martînovici înfipse ultimul cui într-o ladă lungă.
— Gata, Serghei Pavlovici! exclamă voios letonul, ștergîndu-și sudoarea de pe față.
— Gata, repetă Nikitin. Mîine ne odihnim și ne pregătim, iar seara pornim la drum, spre casă! Nu mai putem zăbovi.
— Serghei Pavlovici, interveni rugătoare Marusia, ne-ai promis de mult că ai să ne vorbești despre animalele astea… și fata arăta spre lăzile răspîndite peste tot, dar n-ai avut timp. Ce ar fi să ne vorbești astăzi? E numai ora trei.
— Bine. După-masă vom merge în vîlceaua aceea și vom sta de vorbă, consimți Nikitin.
Cei paisprezece membri ai expediției își ascultau cu atenție șeful. El le povestea cum s-a perfecționat încet, încet, organismul animalelor de-a lungul epocilor preistorice de dezvoltare a vieții pe pămînt, de-a lungul a milioane de generații, cum au apărut forme ciudate de patrupede amfibii și de reptile. Cum în lupta pentru existență, sub influența mediului înconjurător, au dispărut treptat speciile mai puțin desăvîrșite, mai puțin viabile; de-a lungul erelor, asupra șirului de generații s-a exercitat o severă selecție naturală, care înlătura tot ce era bicisnic, nepotrivit.
La începutul erei mezozoice [6], aproximativ acum 150 000 000 de ani, vechile continente erau populate de reptile, din care începuseră să se formeze mai de mult, în condițiile aspre de la sfîrșitul erei paleozoice [7], cele mai perfecte animale — mamiferele. Cînd climei relativ aspre și uscate i-a luat locul pretutindeni o climă umedă și caldă, uscatul s-a acoperit cu o vegetație abundentă, luxuriantă. Aceste condiții de existență mai blînde, mai favorabile au făcut ca pe întregul pămînt să se răspîndească reptilele gigantice. Ele au cucerit uscatul, mările și văzduhul, atingînd ca număr și mărime valori nemaicunoscute.
Giganticele ierbivore, ca să se apere de animalele de pradă, erau înzestrate cu coarne uriașe, cuirase cu țepi, sau plăci osoase. Altele, care nu erau apărate de cuirase, se ascundeau în apa lagunelor sau a lacurilor de pe litoral. Ele atingeau 25 de metri lungime și 60 de tone greutate. În aer mișunau reptilele zburătoare; dintre toate zburătoarele, ele aveau aripile cele mai lungi și, prin urmare, erau cele mai bine adaptate.
Animalele de pradă umblau pe labele din spate, sprijinindu-se în coada lor groasă. Labele anterioare deveneau niște anexe slabe, aproape inutile. Pentru atac foloseau capul lor enorm și gura înarmată cu dinți mari și ascuțiți. Erau ca niște trepiede uriașe, a căror înălțime atingea 8 metri — adevărate mașini de luptă lipsite de inteligență, dar înzestrate cu o forță teribilă și de o ferocitate fără seamăn.
Alături de giganticele șopîrle trăiau mamiferele preistorice — niște vietăți mici, ce semănau cu aricii sau șobolanii de azi. Grație condițiilor favorabile ale erei mezozoice, reptilele au înlăturat această categorie de animale superioare lor, ceea ce înseamnă că mezozoicul, ca să spunem așa, a fost o epocă de întunecată reacțiune, care a durat vreo sută de milioane de ani, încetinind progresul regnului animal. Dar îndată ce condițiile climaterice au început să se schimbe din nou, îndată ce vegetația s-a modificat, reptilele n-au mai fost la largul lor. Giganticii ierbivori aveau nevoie de o hrană abundentă, ușor asimilabilă. Modificarea bazei de nutriție a fost o catastrofă pentru ierbivore, ca și pentru giganticele animale de pradă. Balanța naturală a regnului animal a fost brusc dezechilibrată. A început procesul dispariției în masă a reptilelor și năvalnica dezvoltare a mamiferelor, care au devenit stăpînele Pămîntului și, în cele din urmă, au dat naștere ființei gînditoare — omului.
— Încercați o clipă să vă imaginați lanțul nesfîrșit de generații, lipsite cu totul de rațiune, care s-au perindat de-a lungul acestor sute de milioane de ani, și care, în virtutea selecției naturale, au presărat cu un număr inimaginabil de victime drumul orb al evoluției, încheie paleontologul.
Savantul tăcu. Sus, în tăriile ce se învinețiseră, răsună țipătul unui vultur. Auditorii, cu ochii ațintiți la paleontolog, continuau să rămînă tăcuți.
Nikitin zîmbi gînditor și reluă:
— Ei bine, tocmai în aceasta constă măreția științei noastre: în incomensurabila perspectivă a timpului. Din acest punct de vedere, paleontologia s-ar putea compara numai cu astronomia. Dar știința noastră are un punct slab, foarte slab, chinuitor pentru cei ce năzuiesc să aprofundeze lucrurile: materialele de care dispune sînt incomplete. Numai o foarte mică parte din animalele care au trăit odinioară se păstrează în straturile scoarței pămîntești, și numai sub formă de vestigii cu totul incomplete. Iată, spre exemplu, săpăturile noastre: n-am găsit decît oase. Drept e, că aceste oase ne permit să reconstituim în întregime aspectul exterior al animalelor, dar numai în anumite limite. Cel mai rău e că nu vom putea cunoaște niciodată amănunțit structura internă a animalului, nu ni-l vom putea imagina viu. Asta înseamnă că niciodată nu vom putea verifica exactitatea reprezentărilor noastre, nu vom putea determina erorile. Legile fizice sînt imuabile. Forța rațiunii umane constă în posibilitatea de a contempla faptele direct, fără mijlocirea miturilor ademenitoare…
Tristețea adîncă pe care o trăda vocea lui Nikitin molipsi și pe cei ce-l ascultau. Paleontologul se ridică brusc:
— Nu-i nimic. Vouă, celor neinițiați în ale științei, vă rămîne libera, înaripata fantezie a scriitorilor. Nestînjeniți de sărăcia datelor exacte, ei evocă în culori vii, convingătoare, această lume a animalelor de demult. Vă sfătuiesc să citiți „Lumea pierdută” de Conan Doyle, și „Lupta pentru foc” de Rosny-Aine. Acesta din urmă este autorul meu preferat: prin forța imaginației sale, prin descrierea măiastră a vieții preistorice, prin fericita redare a coloritului trecutului poate influența chiar și pe un paleontolog… Și savantul, transportat, începu să citeze: „O dată cu amurgul încețoșat se așternu și umbra confuză a trecutului, în timp ce pe cîmpie se rostogolea sinistrul torent roșu”…
O exclamație ușoară a Marusiei îl făcu pe savant să-și întrerupă citatul și să se întoarcă: respirația i se tăie și încremeni.
Deasupra lespezii cu bitum fosil, albăstrui, țîșnise cine știe de unde, din adîncurile sale întunecate, o făptură gigantică, verde-cenușie. Enormul dinozaur — căci dinozaur era — înțepeni în văzduh, la vreo zece metri deasupra oamenilor înlemniți, dominînd prăpastia stîncoasă.
Monstrul își ținea ridicat capul cu bot teșit. Ochii lui mari, stinși, posomorîți, cătau undeva în depărtare. Botul lat, fără buze, dezgolea un șir lung de dinți încovoiați ca niște iatagane. Spinarea ușor arcuită se prelungea ceva mai jos, cu o coadă viguroasă, pe care dinozaurul se proptea. Labele posterioare, enorme, îndoite din încheieturi, tot atît de vînjoase ca și coada, păreau două coloane ale căror postamente erau alcătuite din trei degete rășchirate, terminate cu niște gheare enorme, îndoite. Sub gît, în partea anterioară a trunchiului aplecat deasupra lor, atîrnau fără vlagă și fără nici un rost labele anterioare, înarmate cu gheare, ciudat de mici în comparație cu restul.
Prin nălucă se străvedeau stîncile negre ale versantului din spate, fără însă ca aceasta să ascundă privitorilor vreun amănunt al animalului. Spinarea, bătută cu plăci osoase, pielea zgrunțuroasă, atîrnînd ici-colo în cute grele, ciudata excrescență de pe gît, linia puternică a mușchilor de uriaș, pînă și fîșiile violete din lungul coastelor — totul făcea vedenia să pară nespus de reală. Și nu e de mirare că cei cincisprezece oameni, amuțind cu totul, nu se mai săturau privind gigantica nălucă, atît de reală și de iluzorie în același timp.