— …trebuie reduse pînzele de pe arborele trinchet, — răspunse la iuțeală Metelițîn.
— Așa e! Deși nu-mi prea convine, trebuie să strîngem zburătorul. Avem prea puține pînze pe arbore: velele nu oferă toate aceeași suprafață. Puneți toți mîna. Eu nu pot lăsa timona pînă ce Titarenko nu va învăța s-o mînuiască.
— Sîntem destui noi patru, — răspunse mecanicul.
Și marinarii se repeziră la vinciuri.
Brigantina se îndepărtase mult de țărm și pe valurile mari ale oceanului avea balansul puternic. Metelițîn ajunse primul la crucetă și, căutînd să nu se uite în jos, se cațără pe parîme pînă la verga de sus a zburătorului. Dedesubtul lui puntea dispăruse în ceață, nici piciorul catargului nu se mai vedea, iar verga zburătorului i se părea prea subțire. Metelițîn auzea cum trosnește ușor în butuc. La fiecare ruliu al vasului, catargul descria în văzduh un arc. Cînd brigantina își afunda prova în apă, catargul părea că se prăbușește și Metelițîn se crampona cu disperare de sarturi [Sarturi — parîme din cablu metalic care susțin transversal catargele și pe care s-au amenajat trepte ce duc la gabie și crucetă. (N. red. rom.)]. Și mai rău era cînd vasul sălta pe un vaclass="underline" catargul se năpustea asupra-i ca și cînd ar fi vrut să-l facă praf. Picioarele îi lunecară și rămase atîrnat cu spatele deasupra punții. Fruntea lui Metelițîn se brobonă de sudoare; din cauza înălțimii cu care nu era obișnuit îi venea greață. Totuși se obișnui curînd și putu să cerceteze starea manevrelor — strîngătorilor, balansinelor și a saulelor.
Cu forțe unite reușiră să găsească, pe cavile, lîngă bordurile vasului, capetele mobile ale manevrelor — din tribord și din babord. Culcați cu burta pe velă și proptindu-se cu picioarele în țapape [Parîmă înfășurată pe arborada unei nave, pentru a susține pe marinarii care lucrează la pînze (N. Club CPȘF)], care se balansau ca niște leagăne, „vaporenii” reușiră să se achite de o îndeletnicire cu care încă nu erau obișnuiți. Deși bezna îi stingherea, izbutiră să strîngă zburătorul.
Vîntul se înteți și începu să bată de travers, dar echipajul brigantinei deprinsese puțin manevrele. Vergelele erau brațate [BRAȚÁ, A orienta vergile unui velier astfel încît velele să ocupe o poziție dorită față de direcția vîntului. (N. Club CPȘF)] cum trebuie, suprafața velelor se echilibră și bătrîna corabie începu să alerge pe întinsul apei cu 10 noduri pe oră. Singurele lucruri care-i nedumereau pe marinari erau scîrțîielile și trosnetele puternice ce veneau ”le undeva, din adîncul vasului.
— Așa trebuie să fie pe vasele cu pînze? — întrebă nedumerit Metelițîn pe secund. — Teamă mi-e să nu ne trezim că vasul se desface în bucăți!
— Nici eu nu știu ce-o fi! Parcă ceva n-ar fi în regulă. Nu cumva luăm apă?
— În cală intră puțin, dar nu-i chiar o pătrundere; am tras la două pompe și acum e uscat.
— Ia să văd și eu, — zise Ilin. — Voi rămîneți aici.
Luînd felinarul lăsat de norvegieni, secundul coborî în cală unde puse piciorul pe niște scînduri tremurătoare acoperite de apă, puse deasupra santinei. Trosnetele puternice acopereau zgomotul valurilor ce se loveau în bordurile de lemn. Cercetînd cu atenție cala, secundul își dete seama că zgomotele acelea proveneau de la întregul corp al brigantinei, iar scîrțîielile asurzitoare de la catarge. Ilin mai zăbovi ce mai zăbovi, apoi se întoarse pe punte.
— Ceva nu merge, — răspunse el la întrebarea ajutorului. — Dar naiba știe ce. Vasul s-a șubrezit. Și manevrele noastre probabil că ar fi trebuit încă o dată întinse.
— Bine, dar e o beznă de-ți dai cu degetele-n ochi; cum am putea-o scoate la capăt cu un singur felinar?
— Totuși trebuie să încercăm.
— Am înțeles. Ne apucăm îndată.
— Luați și felinarul.
— Nu vă trebuie, ca să urmăriți busola?
— Halal marinar! — rîse Ilin. — Nici nu te-ai uitat la busolă! Alcoolul din vas s-a evaporat sau a fost de mult băut. Încotro bate vîntul, într-acolo mergem și noi, numai de am fugi cît mai repede. Și parcă nu-i totuna dacă mergem spre vest, sud-vest sau nord-vest? Din păcate am uitat să ne dăm întîlnire cu englezii. Ați vrea să navigăm cu vîntul din pupa schimbînd după toate regulile marinărești, murele? Dar spune-mi, prietene, cum ați putea numai voi patru mînui atîtea pînze? Vezi, asta e. Eu unul am o busolă de buzunar fosforescentă și-mi ajunge… Drace, tare-aș vrea să fumez!
Pentru Ilin și timonier noaptea trecu într-o permanentă încordare. Erau cu urechea mereu ascuțită la uruitul vîntului în vele. Cînd creștea și devenea mai sonor, știau că nava s-a repezit după vînt. Rezistența crescîndă a timonei semnala imediat același lucru. Pentru ceilalți patru marinari, noaptea trecu în neîncetate manevre cu greementul. Mîinile lor, obișnuite cu o muncă de cu totul alt gen, îi dureau, palmele se bășicaseră.
Dimineața, marea deveni și mai agitată. Vîntul scăzu dar valurile creșteau, deveneau uriașe iar brigantina era scuturată ca o coajă de nucă. Mersul deveni nesigur, pînzele pocneau amarnic sub rafale la fiece plonjare precipitată. Biata navă trosnea și scîrțîia ca vai de ea, scîndurile punții vibrau și se îndoiau sub picioare.
— Se duce dracului jucăria noastră, v-o spun eu, mormăia mecanicul. — A început să ia și apă…
— De ce ți-e teamă, Matvei Nikolaevici? — ripostă nu prea convins Metelițîn. — Deocamdată, gonim al naibii…
— „Manevra gabierilor” nu prea-mi convine, nu mă pricep în de-alde astea. Și cînd nu te pricepi, nu ți-i la îndemînă… De altfel nici dumitale nu prea ți-i, dragă Vitea — și mecanicul îl bătu prietenește pe umăr.
Metelițîn se făcu roșu ca racul, vru să-l contrazică, dar în clipa aceea ceva plesni sec, după care urmară niște pocnituri asurzitoare: vela trinchet plesnise în mai multe locuri și izbea catargul și straiurile. Bucățile de pînză se încolăceau în jurul manevrelor, biciuindu-i pe marinarii ce se repeziseră spre velă. Cegodaev primi o lovitură atît de puternică în față, încît se prăbuși pe punte.
— Cu cuțitul, tăiați cu cuțitul fungile! — strigă de jos secundul.
Sfatul fu binevenit. De sub verge țîșniră niște „covoare zburătoare” albe, care se agățară de vergi ca și cînd n-ar fi vrut să se despartă de vas; dar vîntul turbat le înșfăcă, le învîrti și răsuci, repezindu-le dincolo de valurile ce se înălțau în fața navei.
Proaspeții corăbieri, în frunte cu „șeful de echipaj” Metelițîn, se înfățișară plouați secundului.
— N-aveți nici o vină, — mormăi acesta morocănos. Pînzele sînt putrede.
După ce goni alte trei ore săltînd pe marea înfuriată, brigantina mai pierdu trei vele, — contra-randa, velastraiul trinchetinului și gabierul de sus: ba se rupea greementul, ba plesnea vreo pînză putredă. Iar valurile creșteau, creșteau mereu, năvălind peste bord, stingherind mersul navei, care și așa încetinise.
— Numai de n-ar veni o furtună! — strigă secundul către ajutorul său, căutînd să acopere trosnetul și scîrțîitul catargelor și al greementului. — Păcat că nu avem un barometru. Să închidem mai bine bocaporturile și să punem palancurile [Palane — dispozitiv pentru ridicarea greutăților compus din doi scripeți și parîmă. (N. red. rom.)] pentru manevra echei [Echea cîrmei — bara fixată pe capul axului cîrmei care servește pentru întoarcerea cîrmei la dreapta sau la stînga. (N. red. rom.)] cîrmei.
— Ce să facem cu velele? — întrebă îngrijat Metelițîn.
— Cu pînzele?… — repetă tărăgănat secundul. — Stai puțin. Ia să ne gîndim… Ne-au rămas mai puțin de jumătate, dar trebuie, trebuie…