În cabina ofițerilor intră valvîrtej primul ofițer de pe a cărui manta impermeabilă mai picura apa, și ceru în treacăt stewardului:
— Whisky!
— S-a întîmplat ceva, sir? — se alarmară ofițerii, sărind din fotoliu.
— Mai nimic. Un velier în larg, de naționalitate necunoscută, cu o singură velă gabier, navighează cu vîntul din pupa, ca și noi.
— Ce spui, sir? — sări Cattering. — Nu cumva un vas negru cu două catarge?
Fu rîndul primului ofițer să se mire:
— Ai ghicit, Cattering! Dracu' să mă ia dacă înțeleg! E la ananghie. Le-am semnalizat, dar nu sîntem siguri că au răspuns; parcă totuși am văzut licărind o clipă ceva; or fi lansat vreo rachetă. Nu le putem veni în ajutor dar navigam în aceeași direcție și furtuna începe să se potolească. Le-am semnalizat să se țină de noi, dar nu prea aproape, altfel îi scufundăm. Nu ne-or fi întins nemții vreo cursă?
Primul ofițer își sorbi whisky-ul și ieși din nou. Cattering se luă după el.
— Stop! — strigară ceilalți — ai întrerupt povestea cînd mai palpitantă!
— O termin eu, n-aveți grijă, numai să arunc o privire la corabia aceea, — răspunse Cattering care și trecuse pragul.
Ofițerii se repeziră după el.
Furtuna se potolise. Ici-colo răzbăteau printre nori razele purpurii ale soarelui scăpătat spre asfințit. Reflexe de jăratec jucau pe puntea umedă.
Abia se isprăvise manevra dificilă de ridicare a bărcii de salvare. Oamenii adunați pe punte se dădură la o parte cu respect în fața celor șase marinari ruși, pe care primul ofițer îi conducea să-și schimbe hainele.
După un timp, ofițerii îl înconjurară din nou pe Cattering, care ieșea de la comandant.
— Ce fac rușii?
— Dorm, — răspunse zîmbind Cattering și le povesti pe scurt pățaniile de necrezut ale celor șase marinari de pe „Kotlas”.
— Tii, ce întîmplare! — exclamă locotenentul Noyess. — Șase „vaporeni” au putut veni de hac unei coșcogeamite nave cu pînze! Și noi care-i consideram pe ruși oameni de uscat.
Tăcerea îndelungată ce urmă, — omagiul spontan adus bravilor ruși — fu întreruptă de un ofițer deșirat:
— Cattering, dar povestea dumitale cum s-a terminat? A coincis atît de uimitor cu apariția corăbiei, încît mai că aș crede…
— Nu greșești, — răspunse repede Cattering. — însăși soarta a terminat povestea în locul meu. Bricul despre care v-am povestit și care se numea „Nyor” era francez, dar echipajul era rus și-l comanda secundul — tot un rus, fiindcă murise căpitanul francez. Marinarii ruși au făcut atunci dovada unei nemaipomenite iscusințe. Au reușit să salveze o parte a echipajului de pe „Fairy-Drang”, printre care și pe autorii raportului și să țină piept ciclonului, deși greementul, ca și bricul nu prea erau de soi. V-am spus povestea asta ca să vă arăt că mai există o națiune, ale cărei aptitudini marinărești adesea nu le prețuim la justa lor valoare…
— Ia stai, Cattering! — îl întrerupse ofițerul cei lung. — Cum poți să-i pui pe ruși pe aceeași treaptă cu englezii? Doar noi sîntem aceia care am creat întreaga teorie a navigației, știința mării, toate tradițiile flotei… Cum e cu putință ca un popor continental să fie atît de înzestrat în ale marinăriei?
— Cred că explicația ne-o dau însușirile deosebite ale poporului rus. Dintre națiunile din Europa, rușii s-au format pe teritoriul cel mai întins și în același timp într-o climă aspră. Acest popor viguros a fost dăruit de soartă cu o însușire care e, după cît pot eu să-mi dau seama, următoarea: rușii tind întotdeauna spre rădăcina lucrurilor, vor să ajungă la cauza principală a oricărui fenomen. Am curajul să afirm că ei cunosc natura mai adînc decît noi. Așa și în marină: rusul pricepe foarte repede graiul mării și al vînturilor, el reușește chiar acolo unde se dă bătută o experiență de veacuri.
— Dar… — bolborosi deșiratul.
— Nici un dar, — i-o tăie Cattering. — Iată, gîndiți-vă la întîlnirea de acum. Cît privește disputa noastră, pînă ce ne-om întoarce în Anglia, mai avem timp berechet s-o terminăm.
În zori, „Fireless” opri un vas ce naviga din Anglia spre U.R.S.S. și cei șase marinari sovietici își continuară odihna binemeritată, de astă dată în drum spre patrie…
Soarele toamnei apunea cînd Ilin ieși din camera hărților. Știa că peste două ore aveau să întîlnească convoiul. Secundul intră în coridor și se opri. Marinarii se îmbulzeau lîngă ușa întredeschisă, dindărătul căreia răzbătea minunatul glas de tenor al lui Metelițîn. Cînta aceiași melodie ce-l impresionase aut de mult pe Ilin inimioară, în cabina întunecoasă de pe naufragiatul „Kotlas”. Numai că acum în glasul lui Metelițîn nu mai tremura amărăciunea:
Țară, mumă bună, ne duci dorul.
Te-au lăsat feciorii și-au plecat,
Lacrimile-ți seacă.
Dar aleanul Piară! Iată:
Ne-am înapoiat!
Ilin ieși agale pe punte. Departe, la orizont mijea o panglică alburie: ghețurile polare se apropiau. Acolo era cotitura spre Răsărit.
IVAN ANTONOVICI EFREMOV
(notă biografică)
În 1922, la vîrsta de șaisprezece ani, Ivan Antonovici Efremov își dădea la Petrograd examenul de maturitate. Bănuia el oare că va deveni scriitor? Desigur că nu și dacă cineva i-ar fi prezis-o atunci, ar fi pufnit în rîs. Căci în momentul acela, nimic nu exista pentru tînărul Ivan Antonovici în afară de paleontologie — știința formelor arhaice ale vieții…
Absolvind școala medie, Ivan Antonovici lăsa în urma lui copilăria-i de orfan, cele trei clase de liceu urmate înainte de Revoluție și Războiul civil, pe care-l trăise — copil de trupă — într-o unitate a Armatei Roșii.
Paleontologia… Ivan Antonovici citea cu pasiune orice carte în acest domeniu și nu pregeta să scrie savanților împărtășindu-te năzuințele sale, primind întotdeauna drept răspuns invariabilul sfat: Învață!
Să învețe? Cu dragă inimă! Dar unde și cum? Era în 1922, Războiul civil de-abia se terminase, în țară domnea ruina și foamea și tînărul stat sovietic avea de luptat cu încă foarte multe greutăți. Nimeni nu se gîndea deci, și cu atît mai puțin tînărul Efremov, că ar putea învăța fără să și muncească. Primit cu brațele deschise de academicianul Piotr Petrovici Sușkin, care îi făcuse un loc în cabinetul său și în orele libere îi dirija lectura și studiile, Ivan Antonovici urmează în același timp cursurile de navigație.
În vara lui 1924 Ivan Antonovici, înarmat cu diploma de șef de echipaj, se îndreaptă spre Oceanul Pacific. Acolo își face stagiul obligator navigînd pe vase de cabotaj de-a lungul țărmurilor nelocuite, învăluite în ceață, ale Extremului Orient. Iarna se întoarce la Petrograd și-și reia studiile în ospitalierul cabinet de lucru al lui Piotr Petrovici Sușkin.
În anul următor, Ivan Antonovici navighează pe Marea Caspică. Tînărul șef de echipaj comandă acum o șalupă hidrografică și trei matrozi. Pe neașteptate, o telegramă din Petrograd îi aduce o veste de cea mai mare însemnătate: pentru șeful de echipaj Efremov se găsise un post de laborant!