— Nu ştiu…, spuse ea în cele din urmă, iar vocea i se frânse. În ochi îi apărură lacrimi.
— Eu da, rosti el cu asprime. Ne întoarcem acasă cu o armată, dragă surioară. Cu armata lui Khal Drogo, aşa vom ajunge acasă. Iar dacă trebuie să te măriţi cu el şi să te culci cu el pentru asta, aşa vei face. Îi zâmbi. Am să las întregul lui khalasar să se împreuneze cu tine dacă va treimi, dragă soră, toţi cei patruzeci de mii de oameni şi armăsarii lor de asemenea dacă asta va trebui ca să-mi adun armata. Fii mulţumită că este numai Drogo. Cu timpul, s-ar putea chiar să ajungi să-ţi placă. Acum şterge-ţi ochii. Illyrio îl aduce aici şi nu trebuie să te vadă plânsă.
Dany se întoarse şi văzu că era adevărat. Magister Illyrio, numai un zâmbet şi plecăciuni, îl însoţea pe Khal Drogo spre ei. Îşi şterse cu dosul mâinii lacrimile necăzute.
— Zâmbeşte, şopti Viserys nervos, iar mâna îi căzu pe mânerul sabiei. Şi îndreaptă-te de spate. Lasă-l să vadă că ai sâni. Numai Zeii ştiu că şi aşa sunt mici.
Daenerys zâmbi şi se îndreptă de spate.
EDDARD
Oaspeţii se scurgeau printre porţile castelului într-un râu de aur şi argint şi oţel lustruit, cam trei sute de oameni, o făloasă defilare de purtători de flamuri şi cavaleri, un amestec de mercenari şi oşteni. Deasupra capetelor lor, zeci de flamuri aurite se zbăteau înainte şi înapoi în vântul din nord, purtând blazonul cerbului încoronat al Casei Baratheon.
Ned îi cunoştea pe mulţi dintre oşteni. Iată-l pe Ser Jaime Lannister, cu părul la fel de strălucitor precum aurul prelucrat, şi dincolo era Sandor Clegane, cu îngrozitoarea lui faţă arsă. Băiatul înalt de lângă el putea fi numai prinţul moştenitor, iar omuleţul acela pipernicit din spatele lor era, în mod sigur, pezevenghiul de Tyrion Lannister.
Totuşi, bărbatul uriaş din capul coloanei, flancat doi cavaleri în mantiile albe ca zăpada ale Gărzii Regelui, părea aproape un străin pentru Ned… până în clipa când sări de pe spinarea calului său de luptă cu un răget familiar şi-l prinse într-o îmbrăţişare feroce.
— Ned! Ah, ce bine să-ţi văd faţa asta a ta îngheţată. Regele îl măsură din cap până-n picioare şi râse. Nu te-ai schimbat deloc.
Asta ar fi putut spune şi Ned. În urmă cu cincisprezece ani, când călăriseră tot mai departe pentru a câştiga un tron, Stăpânul Sfârşitului Furtunii era proaspăt bărbierit şi musculos ca în fanteziile unei fecioare. La un metru optzeci, îi domina pe cei mai scunzi decât el, iar când îşi punea armura şi coiful cu coarne de cerb al Casei sale, devenea un adevărat gigant. Avusese şi forţa unui gigant, arma sa preferată fiind un ciocan de luptă, ascuţit, din fier, pe care Ned abia dacă-l putea clinti. În acele zile, mirosul pielii şi sângelui stăruia asupra lui ca un parfum.
Acum, era chiar parfumat şi avea o cingătoare care se potrivea cu statura lui. Ned îl văzuse pe rege cu nouă ani înainte de răzmeriţa lui Balon Greyjoy, când cerbul şi lupul străvechi îşi uniseră forţele pentru a pune capăt pretenţiilor autoproclamatului Rege al Insulelor de Fier. Din noaptea în care se aflaseră unul lângă celălalt în citadela înfrântă a lui Greyjoy, unde Robert acceptase predarea nobilului rebel, iar Ned îl luase ca ostatic şi pupil pe fiul acestuia, Theon, se îngrăşase cu cel puţin opt kilograme. O barbă, la fel de aspră ca sârma neagră, îi acoperea falca pentru a-i ascunde bărbia dublă şi osânza regală acumulată sub ea, însă nimic nu-i putea ascunde hurta sau cercurile negre din jurul ochilor.
Cu toate astea, Robert era regele lui Ned acum, şi nu doar un prieten, aşa că spuse:
— Maiestatea Voastră, Winterfell vă aparţine.
Tot atunci şi ceilalţi începură să descalece, iar grăjdarii se grăbiră să ia în primire armăsarii. Regina lui Robert, Cersei Lannister5 îşi făcu apariţia mergând la pas împreună cu copiii săi cei mici. Casa pe roţi în care se deplasau, o caleaşca uriaşă cu două niveluri, din stejar impregnat cu uleiuri şi din metal forjat, trasă de patruzeci de cai puternici, de povară, era prea lată ca să treacă de porţile castelului. Ned îngenunche în zăpadă pentru a săruta inelul reginei, în vreme ce Robert o îmbrăţişa pe Catelyn ca pe o soră de mult pierdută şi regăsită. Apoi copiii fură împinşi înainte, prezentaţi şi acceptaţi de ambele părţi.
Nici nu se încheiaseră aceste formalităţi de salut, că regele spuse gazdei sale:
— Du-mă la cripta ta, Eddard. Vreau să-mi prezint omagiile.
Ned îi fu recunoscător pentru asta, pentru că-şi amintea de ea după atâţia ani. Ceru o torţă. Nu mai erau necesare alte cuvinte. Regina începuse să protesteze. Călătoreau din zorii zilei şi toţi erau obosiţi şi înfriguraţi; desigur, ar fi trebuit să se pună întâi pe picioare. Morţii mai puteau aştepta. Nu spusese mai mult de atât! Robert îi aruncă o privire, iar fratele ei geamăn, Jaime, o luă cu grabă de braţ, iar ea nu mai spuse nici un cuvânt Coborâră în criptă împreună, Ned şi acest rege p care abia îl putea recunoaşte. Treptele şerpuitoare, s; pate în piatră, erau înguste. Ned deschise calea, cu torţa în mană.
— Începusem să cred că nu vom mai ajunge niciodată la Winterfell, i se plânse Robert. În sud, după cum se vorbeşte despre cele Şapte Regate ale mele, oamenii par să uite că partea ta este la fel de mare cât toate celelalte şase la un loc.
— Sper că v-a plăcut călătoria, Maiestatea Voastră.
Robert pufni.
— Mlaştini şi păduri şi ţarini, şi doar câte un han decent la nord de Gât. Nu am mai văzut niciodată o asemenea pustietate. Unde sunt oamenii tăi?
— Mai mult ca sigur că sunt prea timizi ca să se arate, glumi Ned.
Putea simţi răceala urcând pe scări, o răsuflare rece din adâncul pământului.
— Regii sunt o apariţie rară în nord, pufni Robert. Mai mult ca sigur că oamenii se ascund sub zăpadă. Zăpada, Ned. Regele îşi puse o mână pe zid, de parcă ar fi vrut să se sprijine pe când cobora.
— Zăpezile târzii, de vară, sunt destul de obişnuite, zise Ned. Sper că nu v-au deranjat. De obicei, sunt destul de blânde.
— Să-ţi ia Ceilalţi zăpezile tale blânde, înjură Robert. Ce se întâmplă iarna în acest loc? Mă apucă tremuratul numai când mă gândesc la asta.
— Iernile sunt grele, se învoi Ned. Dar Casa Stark le poate îndura. Întotdeauna a fost aşa.
— Trebuie să vii în sud. Trebuie să guşti vara înainte să plece. La Highgarden sunt câmpii cu trandafiri aurii, care se întind cât poţi cuprinde cu ochii. Fructele sunt atât de bine pârguite că ţi se fărâmiţează în gură, pepenii, perele, prunele, nu ai gustat niciodată atâta dulceaţă. Vei vedea, ţi-am adus şi ţie. Chiar şi la Capătul Furtunii, cu tot cu vântul ăla din golf, zilele sunt atât de fierbinţi că abia te poţi mişca. Şi ar trebui să vezi oraşele, Ned! Flori peste tot, pieţele gem de alimente, vinul de vară este atât de ieftin şi de bun că te poţi îmbăta doar respirând aerul din jur. Toţi sunt graşi, beţi şi bogaţi. Râse şi se plesni pe burta lui umflată. Şi fetele, Ned! exclamă el, cu ochii scăpărând. Jur, femeile îşi pierd orice urmă de modestie la căldură. Înoată goale în râu, chiar lângă castel. Chiar şi pe stradă este prea cald pentru bumbac sau lână, aşa că se plimbă în rochiile acelea scurte, din mătase, dacă au arginţi, din bumbac dacă nu, dar toate sunt la fel când transpiră în ele şi, când pânza li se lipeşte de piele, par că sunt goale.