Regele râdea fericit. Robert Baratheon fusese întotdeauna un bărbat cu pofte uriaşe, un bărbat care ştia cum să-şi respecte plăcerile. Asta nu era o acuzaţie pe care oricine o putea lăsa în faţa uşii lui Eddard Stark. Totuşi, Ned nu se putu opri să remarce că aceste plăceri îl costau pe rege. Robert gâfâia când ajunseră la capătul treptelor, cu faţa roşie în lumina torţei.
— Maiestatea Voastră, spuse Ned cu respect.
Răsuci torţa într-un arc de cerc vast. Umbrele se mişcară şi se unduiră. Lumina pâlpâitoare atinse pietrele de la picioare şi se prelinseră de-a lungul unei lungi procesiuni de stâlpi de granit care parcă mărşăluiau înaintea lor, doi câte doi, în întuneric. Între stâlpi, morţii stăteau pe tronurile lor de piatră sprijinite de pereţi, aşezaţi cu spatele spre sarcofagele în care se aflau rămăşiţele lor pământeşti.
— Ea e chiar la capăt, cu Tatăl şi Brandon.
Deschise drumul printre coloane şi Robert îl urmă fără nici un cuvânt, zgribulindu-se în răcoarea subterană. Era întotdeauna răcoare aici. Paşii lor răsunau pe piatră şi reverberau în cavoul de deasupra pe când se deplasau printre morţii Casei Stark. Stăpânii Winterfellului îi priveau trecând. Efigiile lor erau săpate în lespezile care acopereau mormintele. Stăteau în şiruri lungi, ochii orbi holbându-se din bezna eternă, în vreme ce lupi străvechi, imenşi, din piatră, se încovrigau la picioarele lor. Umbrele în mişcare făceau ca figurile din piatră să pară vii.
În virtutea unui străvechi obicei, în poala fiecărei statui a unui Stăpân al Winterfellului fusese lăsată o sabie lungă de fier, să ţină spiritele răzbunătoare în criptele lor. Cea mai veche sabie se transformase de mult în praf, rămânând numai câteva urme roşietice, acolo unde meniul se odihnise pe piatră. Ned se întrebă dacă asta însemna că acele spirite erau libere să cutreiere acum castelul. Spera că nu. Primii Stăpâni ai Winterfellului fuseseră bărbaţi la fel de aspri ca tărâmul pe care-l guvernaseră. În veacurile de dinaintea venirii peste mare a Stăpânilor Dragonilor, ei nu juraseră credinţă nimănui, considerându-se Regi ai Nordului.
Ned se opri la ultimul mormânt şi ridică torţa cu ulei. Cripta continua în bezna dinaintea lor, dar dincolo de acel punct, mormintele erau goale şi dezvelite; găuri negre, aşteptându-şi morţii, aşteptându-i pe el şi pe copiii săi. Lui Ned nu-i plăcea să se gândească la asta.
— Aici, spuse el regelui său.
Robert dădu din cap în tăcere, îngenunche şi-şi plecă fruntea.
Erau trei morminte, unul lângă altul. Stăpânul Rickard Stark, tatăl lui Ned, avea o faţă prelungă şi netedul Pietrarul îl cunoscuse foarte bine. Stătea acolo într-o demnitate tăcută, degetele-i de piatră ţinând strâns sabia din poala lui, dar în viaţă, toate săbiile îl trădaseră. În două morminte mai mici, pe fiecare latură, erau copiii săi.
Brandon avusese douăzeci de ani când murise, sugrumat la ordinele Regelui Nebun Aerys Targaryen, cu numai câteva zile înainte să se fi căsătorit cu Catelyn Tully de Riverrun. Tatăl său fusese obligat să-l vadă murind. Fusese un adevărat moştenitor al tronului, cel mai vârstnic, născut pentru a domni.
Lyanna avusese numai şaisprezece ani, o copilă-femeie de o drăgălăşenie surprinzătoare. Ned o iubise din toată inima. Ea ar fi trebuit să-i fie mireasă.
— A fost mult mai frumoasă ca aici, spuse regele după un moment de tăcere. Privirile-i stăruiră pe chipul Lyannei, de parcă ar fi putut s-o aducă înapoi la viaţă. În cel din urmă, se ridică dificil din cauza propriei sale greutăţi. Ah, la naiba, Ned, a trebuit s-o înmormântezi chiar în locul ăsta? Glasul său era răguşit, apăsat de amintirea durerii. Merita mai mult decât bezna…
— A fost o Stark de Winterfell, spuse Ned încet. Acesta-i locul ei.
— Ar trebui să fie pe un deal de pe aici, sub un copac cu fructe, cu soarele şi norii deasupra ei şi cu ploaia car s-o spele.
— Am fost lângă ea când a murit, îi aminti Ned regelui. Voia să vină acasă, să se odihnească lângă Brandon şi Tatăl.
Încă o mai putea auzi, din când în când. „Promite-mi”, se tânguise ea în încăperea care mirosea a sânge şi trandafiri. „Promite-mi, Ned.” Febra îi luase puterea şi vocea ei era slabă ca o şoaptă, dar când îşi dăduse cuvântul faţă de ea, frica dispăruse din ochii surorii sale. Ned îşi amintea felul în care zâmbise, cât de strâns le prinseseră degetele ei pe ale lui când plecase din viaţă, petalele de trandafir revărsându-se din palma ei, moarte şi înnegrite. După asta, nu-şi mai amintea nimic. Îl găsiseră ţinând încă trupul ei, amuţit de durere. Micul insular, Howland Reed, îi luase mâna dintr-a lui. Ned nu-şi mai amintea nimic din toate astea.
— Când pot, îi aduc flori, zise el. Lyannei îi plăceau…florile.
Regele îi atinse obrajii, degetele mângâind cu blândeţe piatra dură, de parcă ar fi fost vie.
— Am jurat că-l voi ucide pe Rhaegar pentru ce i-a făcut.
— Aţi jurat, îi reaminti Ned.
— Numai o dată, făcu Robert amar.
Trecuseră împreună prin vadul Tridentului pe când bătălia izbucnise în jurul lor, Robert cu ciocanul său de luptă şi coiful măreţ, cu coarne, prinţul Targaryan înzăuat tot în negru. Pe pieptarul armurii era dragonul cu trei capete al Casei sale, alcătuit din rubine care străluceau ca focul în lumina soarelui. Apele Tridentului se scurgeau înroşite în jurul copitelor cailor pe când dădeau ocol lovind, din nou şi din nou, până ce ultima lovitură năprasnică a ciocanului lui Robert înfundă dragonul şi pieptul de dedesubtul lui. Când Ned ajunsese în cele din urmă la locul luptei, Rhaegar zăcea mort în pârâu, în vreme ce oamenii din ambele armate răscoleau apele clocotitoare în căutarea rubinelor smulse din armură.
— În visele mele îl omor în fiecare noapte, admise Robert. O mie de morţi sunt încă mai puţine decât merită.
Ned nu putea adăuga nimic la asta. După un moment de tăcere, spuse:
— Ar trebui să ne întoarcem, Maiestatea Voastră. Soţia vă aşteaptă.
— S-o ia Ceilalţi pe nevastă-mea, mormăi Robert cu acreală, dar o porni înapoi pe unde veniseră, paşii săi duduind grei. Şi dacă mai aud încă o dată „Maiestatea Voastră”, îţi înfig capul într-o prăjină. Suntem mai mult de atât unul pentru celălalt.
— Nu am uitat, răspunse Ned calm. Când regele nu răspunse, continuă: Povesteşte-mi de Jon.
Robert scutură din cap.
— Nu am mai văzut încă un bărbat ofilindu-se atât de repede. Am organizat un turnir de onomastica fiului meu. Dacă l-ai fi văzut pe Jon atunci, ai fi putut jura că va trăi veşnic. Patru nopţi mai târziu era mort. Boala a fost ca un foc în pântecele lui. L-a ars pe dinăuntru. Se opri lângă un stâlp, în faţa mormântului unui Stark mort de mult. L-am iubit pe bătrânul ăla.
— Amândoi l-am iubit. Ned se opri o clipă. Catelyn se teme pentru surorile ei. Cum suportă Lysa durerea?
Gura lui Robert se strâmbă cu amărăciune.
— Nu prea bine, ca să spun adevărul, admise el. Cred că pierderea lui Jon a înnebunit-o pe femeie, Ned. L-a luat pe băiat înapoi la Eyrie. Împotriva dorinţelor mele. Speram să-l cresc eu, împreună cu Tywin Lannister, la Casterly Rock. Jon nu avea fraţi, nici alţi fii. Doar nu era să l las să fie crescut de muieri?!
Ned ar fi lăsat mai degrabă un copil într-un cuib de vipere, încrezându-se în ele, decât în Stăpânul Tywin, însă îşi lăsă dubiile nerostite. Unele dintre vechile răni u se vindecau cu adevărat niciodată, reîncepând să sângereze la cea mai mică zgândăreală.