Jon rânji şi se aplecă sub masă să zbârlească blana albă. Lupul privi spre el, îi linse blând mâna, apoi îşi reluă mâncatul.
— Nu-i acesta unul dintre lupii străvechi de care am auzit atâtea? întrebă un glas cunoscut, din apropiere.
Jon se uită în sus încântat, pe când unchiul său, Ben, îi puse palma pe cap şi-i ciufuli părul aşa cum Jon zburlise blana lupului.
— Da, răspunse el. Îl cheamă Năluca.
Unul dintre cavaleri îşi întrerupse istorioara obscenă pe care o spunea pentru a face loc la masă pentru nobilul lor frate. Ben Stark încalecă banca cu picioarele sale lungi şi luă o cupă cu vin din mâna lui Jon.
— Vin de vară, spuse el după o înghiţitură. Nimic nu-i atât de dulce. Câte pocale ai dat peste cap, Jon?
El zâmbi. Ben Stark începu să râdă.
— Aşa cum m-am temut şi eu. Ei, fie! Cred că eram mai tânăr ca tine când m-am îmbătat pentru prima oară cu adevărat.
Înşfacă o ceapă coaptă, mustind de sos, de pe un fund de lemn din apropiere, şi muşcă. O ronţăi.
Unchiul său avea trăsături ascuţite şi era sfrijit ca un colţ de stâncă, însă în ochii săi albaştri-cenuşii licărea tot timpul urma unui zâmbet. Se îmbrăca în negru, ca orice bărbat din Rondul de Noapte. Pentru această noapte, alesese catifea neagră, cizme de piele şi o centură lată, cu cataramă de argint. Un lănţug greu, din argint, atârna la gâtul său. Benjen îl privea amuzat pe Nălucă pe când îşi ronţăia ceapa.
— Un lup foarte tăcut, remarcă el.
— Nu seamănă cu ceilalţi, răspunse Jon. Nu scoate niciodată vreun sunet. De asta i-am spus Năluca. De asta, şi pentru că este alb. Ceilalţi pui sunt toţi întunecaţi, cenuşii sau negri.
— Încă mai sunt lupi străvechi dincolo de Zid. Îl mai auzim în timpul rondurilor. Benjen Stark îi aruncă lui Jon o privire lungă. Nu stai, de obicei, cu fraţii tăi la masă?
— De cele mai multe ori, răspunse Jon pe un ton neutru. Însă nu în noaptea asta, Lady Stark a zis că ar putea fi o insultă pentru familia regală să fie aşezat un bastard printre ei.
— Înţeleg. Unchiul său privi peste umăr, spre masa de la capătul celălalt al sălii. Fratele meu nu pare în toane prea festive acum.
Şi Jon observase asta. Un bastard trebuia să înveţe să bage de seamă diferite lucruri, să citească adevărul pe care oamenii îl ascundeau în spatele privirilor. Tatăl său răspundea la toate amabilităţile, însă în el se ghicea o încordare pe care Jon rareori o mai văzuse înainte. Vorbea puţin, privind prin sală cu ochi opaci, fără să vadă nimic. Cu două locuri mai încolo, regele bea vârtos de la începutul nopţii. Faţa sa lată era înroşită sub barba neagră şi lungă. Închina multe cupe, râdea zgomotos la fiecare glumă, ataca fiecare fel de mâncare ca un nemâncat, însă lângă el regina părea la fel de rece ca o sculptură în gheaţă.
— Şi regina e nervoasă, îi spuse Jon unchiului său, cu glas scăzut. Tata l-a dus pe rege jos, în criptă, astăzi după-amiază. Regina nu ar fi vrut să-l lase.
Benjen îi adresă lui Jon o privire iscoditoare, încărcată de subînţelesuri.
— Nu-ţi scapă prea multe, nu-i aşa? Am putea folosi un om ca tine la Zid.
Jon se umflă de mândrie.
— Robb luptă mai bine decât mine cu lancea, dar eu mă descurc mai bine cu sabia, iar Hullen spune că şi călăresc la fel de bine ca oricine din castel.
— Realizări remarcabile.
— Ia-mă cu tine când te întorci la Zid, spuse Jon dintr-odată. Tata mă va lăsa să plec dacă-i ceri tu asta, ştiu că da.
Unchiul Benjen îi studie chipul cu atenţie.
— Zidul este un loc năprasnic pentru un băiat, Jon.
— Sunt aproape un bărbat, protestă Jon. Am să împlinesc cincisprezece ani, chiar de onomastică, iar Maester Luwin spuse că bastarzii cresc mai repede decât alţi copii.
— Asta cam aşa e, zise Benjen cu o zvâcnitură a buzelor. Luă cupa lui Jon de pe masă, o umplu din nou, turnând dintr-un urcior apropiat, şi trase o înghiţitură lungă.
— Daeren Targaryen avea numai paisprezece ani când a cucerit Dorne, spuse Jon.
Tânărul Dragon era unul dintre eroii săi.
— O cucerire care a durat doar o vară, observă unchiul său. Regele Copil a pierdut zece mii de oameni casă ocupe locul şi alţi cincizeci de mii încercând să-l păstreze. Cineva ar fi trebuit să-i spună că războiul nu este o joacă. Luă încă o înghiţitură de vin. De asemenea, spuse ştergându-se la gură, Daeren Targaryen avea doar optsprezece ani când a murit. Sau ai uitat partea asta?
— Nu uit nimic, se lăudă Jon. Vinul îl făcea îndrăzneţ. Încercă să se îndrepte de spate, ca să pară mai înalt. Vreau să servesc în Rondul de Noapte, unchiule.
Se gândise îndelung şi din greu la asta, zăcând în pat noaptea, în vreme ce fraţii săi dormeau în jurul său. Robb va moşteni într-o bună zi Winterfell, va comanda marile armate ca Paznic al Nordului, Bran şi Rickon vor fi purtătorii de flamuri şi vor conduce avanposturile în numele lui. Surorile sale, Arya şi Sansa, se vor căsători cu moştenitorii altor mari Case şi se vor duce în sud ca doamne la castelele lor. Dar ce loc putea spera un bastard să moştenească?
— Nu ştii ce-mi ceri, Jon. Rondul de Noapte este o frăţie legată prin jurământ. Nu avem familii. Nici unul dintre noi nu va avea, vreodată, fii. Soaţa noastră este datoria. Ţiitoarea ne este onoarea.
— Şi un bastard poate avea onoare, spuse Jon. Sunt gata să depun jurământul în faţa ta.
— Eşti un băiat de paisprezece ani, răspunse Benjen. Încă nu eşti bărbat. Până nu cunoşti femeia nu vei şti la ce vei fi nevoit să renunţi.
— Nu-mi pasă de asta, se înfierbântă Jon.
— S-ar putea să-ţi pese, dacă ai ştii ce înseamnă, rosti Benjen. Dacă ai şti cât te costă jurământul, s-ar putea să fii mai puţin dornic să plăteşti preţul, fiule.
Jon simţi cum înlăuntrul său îl cuprinde furia.
— Nu sunt fiul tău!
Benjen Stark se ridică.
— E mai degrabă păcat. Puse o mână pe umărul lui Jon. Vino la mine, după ce ai crescut vreo câţiva dintre propriii tăi bastarzi, şi o să vedem atunci cum te simţi.
Jon tremura.
— Nu am să cresc niciodată vreun bastard, spuse el cu grijă. Niciodată! Scuipă cuvântul ca pe un venin. Dintr-o dată, îşi dădu seama că peste întreaga masă se aşternuse tăcerea şi că toată lumea îl privea. Simţi cum în ochi i se adunau lacrimile. Se ridică în picioare. Vă rog să mă scuzaţi, spuse cu o ultimă urmă de demnitate.
Se întoarse şi plecă în goană, înainte să apuce cineva să-l vadă plângând. Trebuie că băuse mai mult vin decât credea el. Picioarele se împleticeau sub el pe când încercă să fugă şi se clătină într-o parte şi-n alta, dând peste una dintre servitoare şi răsturnând o butelcă cu vin. În jurul său izbucniră hohote de râs, iar Jon simţi lacrimi fierbinţi pe obraji. Câţiva încercară să-l îndrepte. Se ] smulse din îmbrăţişarea lor şi o rupse la fugă, aproape orb, spre uşă. Năluca îl urmă îndeaproape, în noapte.
Curtea era tăcută şi pustie. O santinelă singuratica! stătea de strajă la posturile de luptă de pe zidurile interioare, cu mantia strânsă pe trup, ca să se apere de frig. Arăta plictisit şi jalnic pe când se zgribulea acolo, singur, dar Jon ar fi schimbat locul cu el într-o clipită. Altfel, castelul era întunecat şi pustiu. Jon văzuse odată, un avanpost abandonat, un loc mohorât, unde nu mişca nimic în afara vântului, iar pietrele tăceau, nespunând nimic despre oamenii care trăiseră acolo. Winterfell îi amintea de acel loc, în această noapte.