Zarva muzicii şi a cântecelor se risipea prin ferestrele deschise din spatele lui. Erau ultimele lucruri pe care ar fi dorit Jon să le audă. Îşi şterse lacrimile cu mâneca de la cămaşă, furios că le lăsase să curgă, şi se întoarse să plece.
— Băiete, se auzi o voce.
Jon se întoarse. Tyrion Lannister stătea pe pervazul de deasupra uşii Marii Săli, semănând cu o himeră. Piticul rânjea în jos, spre el.
— Animalul ăla e un lup?
— Un lup străvechi, spuse Jon. Îl cheamă Năluca. Se uită în sus spre omuleţ, întreaga sa dezamăgire fiind uitată dintr-odată. Ce faci acolo, sus? De ce nu eşti la ospăţ?
— E prea cald şi prea multă gălăgie şi am băut prea mult vin, îi explică piticul. Am descoperit, cu multă vreme în urmă, că este socotită o grosolănie să vomiţi pe fratele tău. Aş putea să-ţi privesc lupul mai îndeaproape: Jon ezită, apoi încuviinţă încet din cap.
— Poţi să cobori de acolo sau aduc o scară?
— Oh, lasă asta, spuse omuleţul.
Sări de pe pervaz în văzduh. Jon icni, apoi privi cum Tyrion Lannister se roti în aer ca o minge, ateriza uşor în mâini, apoi sări înapoi în picioare.
Năluca se retrase, nesigur, de lângă el. Piticul se scutură de praf şi izbucni în râs.
— Cred că ţi-am speriat lupul. Cer iertăciune.
— Nu-i speriat, zise Jon. Îngenunche şi-l chemă. Nălucă, hai aici. Vino! Aşa. Puiul de lup păşi cu grijă, apropiindu-se, şi amuşină faţa lui Jon, dar îşi ţinu privirile pe Tyrion Lannister şi, când piticul se întinse spre el, se trase înapoi şi-şi dezveli colţii într-un mârâit tăcut.
— Ce timid e, nu-i aşa? remarcă Lannister.
— Şezi, Nălucă, îi comandă Jon. Aşa. Stai liniştit. Se uită spre pitic. Acum poţi să-l atingi. Nu se mişcă până ce nu-i spun eu. L-am dresat.
— Înţeleg, spuse Lannister. Îl zburli blana albă ca zăpada dintre urechi şi glăsui: Drăguţ lup.
— Dacă n-aş fi aici, ţi-ar fi sfârtecat beregata, zise Jon.
— În acest caz, ai face mai bine să te ţii pe aproape, vorbi piticul. Îşi ridică într-o parte capul supradimensionat şi-l privi pe Jon cu ochii lui bicolori. Eu sunt Tyrion Lannister.
— Ştiu, spuse Jon. Se ridică. În picioare, era mai înalt decât piticul. Îl făcea să se simtă ciudat.
— Eşti bastardul lui Ned Stark, nu?
Jon se simţi străbătut de un val de răceală. Strânse din buze fără să spună nimic.
— Te-am jignit? îmi pare rău. Piticii nu trebuie să aibă tact. Generaţii întregi de smintiţi care fac tumbe îmbrăcaţi ca la circ mi-au dat dreptul de a mă înveşmânta cum poftesc şi de a spune tot ce-mi trece prin minte. Rânji. Totuşi, eşti un bastard.
— Lordul Eddard Stark este tatăl meu, admise Jon băţos.
— Da. Pot să văd asta. Ai mai mult sânge nordic în tine decât fraţii tăi.
— Fraţii mei vitregi, îl corectă Jon.
Era încântat de comentariul piticului, dar încercă să n-o arate.
— Lasă-mă să-ţi dau un sfat, bastardule, făcu Lannister. Să nu uiţi niciodată ceea ce eşti, pentru că; în mod sigur, lumea nu va uita. Fă din asta forţa ta. Atunci nu va fi niciodată punctul tău slab. Fă din asta o pavăză şi nu va fi folosită niciodată ca să te rănească.
Jon nu era într-o dispoziţie în care să accepte sfaturi de la cineva.
— Ce ştii tu despre cum e să fii un bastard?
— Toţi piticii sunt bastarzi în ochii taţilor lor.
— Dar tu eşti fiul adevărat al mamei tale, născut Lannister.
— Chiar aşa? răspunse piticul sardonic. Spune asta lordului, tatăl meu. Mama a murit născându-mă pe mine, iar el nu a fost niciodată sigur.
— Eu nu ştiu nici măcar cine a fost mama mea, zise Jon.
— O femeie, fără îndoială. Majoritatea sunt aşa. Aminteşte-ţi asta, băiete. Toţi piticii pot fi bastarzi, dar nu toţi bastarzii trebuie să fie şi pitici.
Şi cu asta, se întoarse şi o luă agale înapoi, spre festin, fluierând o melodie. Când deschise uşa, lumina din interior îi proiectă umbra clară în curte şi, pentru o clipă doar, Tyrion Lannister fu înalt ca un rege.
CATELYN
Dintre toate încăperile din Marea Cetate Winterfell, camerele de culcare ale lui Catelyn erau cele mai călduroase. Rareori trebuia să aprindă focul. Castelul fusese construit deasupra unor izvoare termale şi apele fierbinţi curgeau prin pereţi şi încăperi precum sângele prin trupul unui om, gonind răceala din sălile de piatră, umplând!grădinile de sticlă cu o căldură umedă, ferind pământul de îngheţ. Bazine deschise abureau ziua şi noaptea în zeci de curţi mici. Nu era mare lucru vara, însă iarna era diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Baia lui Catelyn era întotdeauna fierbinte şi aburindă, iar pereţii calzi la atingere. Căldura îi amintea de Riverrun, de zilele cu soare, cu Lysa şi Edmure, însă Ned nu putea suporta fierbinţeala. Familia Stark era făcută pentru frig, îi spunea el, iar ea râdea şi-i răspundea că în acest caz şi-au construit castelul într-un loc nepotrivit.
Aşa că, după ce terminaseră, Ned ieşise din aşternut şi coborâse din patul ei, aşa cum mai făcuse de o mie de ori înainte. Traversă încăperea, trase draperiile grele şi deschise ferestrele înalte şi înguste, una câte una, lăsând în interior aerul nopţii.
Vântul se învârtejea în jurul lui pe când stătea cu faţa în beznă, despuiat şi cu mâinile goale. Catelyn îşi trase blănurile spre bărbie şi-l privi. Părea, cumva, mai mic şi mai vulnerabil, la fel ca tânărul cu care se căsătorise în templul de la Riverrun, cu cincisprezece ani înainte. Încă o mai dureau şalele de la graba cu care făcuseră dragoste. Era o durere plăcută. Îi putea simţi sămânţa înlăuntrul ei. Se rugă să meargă totul repede acolo. Trecuseră trei ani de la naşterea lui Rickon. Nu era prea bătrână. I-ar mai fi putut dărui încă un fiu.
— Îl voi refuza, spuse Ned întorcându-se spre ea. Avea ochii încercănaţi, iar glasul plin de îndoială.
Catelyn se ridică în pat.
— Nu poţi. Nu poţi face asta.
— Obligaţiile mele sunt aici, în nord. Nu am nici o dorinţă de a fi Mâna lui Robert.
— Nu va înţelege asta. E rege acum, iar regii nu sunt ca şi ceilalţi oameni. Dacă refuzi să-l serveşti, se va întreba de ce, iar mai devreme sau mai târziu va bănui că i te opui. Nu poţi vedea pericolul care ne paşte?
Ned scutură din cap, refuzând să creadă asta.
— Robert nu mă va atinge niciodată, nici pe ai mei. Eram mai apropiaţi decât fraţii. Mă iubeşte. Dacă-l refuz, va urla şi va blestema şi va face tămbălău, dar într-o săptămână vom râde împreună din cauza asta. Îl cunosc!
— Îl cunoşteai, spuse ea. Regele este acum un străin pentru tine. Catelyn îşi aminti de lupul străvechi zăcând mort în zăpadă, cu cornul de cerb rupt, înfipt adânc în gâtlej. Trebuia să-i deschidă ochii şi lui. Mândria este totul pentru un rege, stăpânul meu. Robert a străbătut tot drumul ca să te vadă, să-ţi aducă mari onoruri, nu i le poţi arunca în faţă.
— Onoruri? râse Ned cu amărăciune.
— În ochii lui, da.
— Iar în ai tăi?
— Şi în ai mei, se aprinse ea mânioasă acum. De ce nu putea vedea? îşi oferă propriul fiu pentru căsătoria cu fiica noastră, cum altcumva ai putea numi asta? Sansa ar putea deveni într-o zi regină. Fii ei ar putea domni de la Zid până la munţii Dorne. Ce poate fi rău în asta?