Catelyn îşi împietri inima împotriva rugăciunii mute din ochii soţului ei.
— Se spune că prietenul tău, Robert, are el însuşi zeci de bastarzi…
— Şi nici unul dintre ei nu a văzut măcar curtea! izbucni Ned. Femeia Lannister a avut grijă de asta. Cum poţi fi atât de insensibilă şi crudă, Catelyn? E doar un băiat. El…
Furia îl copleşise. Ar fi putut spune mai multe şi mai rele, dar Maester Luwin interveni:
— Ni se oferă o altă soluţie. Fratele dumneavoastră, Benjen, m-a căutat pentru Jon în urmă cu câteva zile. Se pare că băiatul aspiră la negru.
Ned îl privi zguduit.
— A cerut să intre în Rondul de Noapte? Catelyn nu spuse, nimic. Să-l lase pe Ned să rumege astea în mintea lui; vocea ei nu era deloc binevenită acum. Însă l-ar fi sărutat bucuroasă pe Maester. Soluţia lui era una perfectă. Benjen Stark era un Frate Jurat. Jon i-ar fi ca un fiu, copilul pe care nu-l va avea niciodată. Iar cu timpul, băiatul va depune şi el jurământul. Nu va avea nici el fii care, într-o bună zi, să-i înfrunte pe nepoţii lui Catelyn pentru Winterfell. Maester Luwin glăsui:
— Serviciul la Zid înseamnă o mare onoare, stăpâne.
— Şi chiar un bastard se poate ridica în Rondul de Noapte, reflectă Ned. Dar vocea lui era încă abătută. Jon este atât de tânăr. Dacă ar fi cerut asta ca bărbat în putere, ar fi fost ceva, însă ca băiat de paisprezece ani…
— Este un sacrificiu greu, se învoi Maester Luwin. Dar sunt vremuri grele, stăpâne. Calea sa nu este mai crudă decât a dumneavoastră sau a doamnei.
Catelyn se gândi la cei trei copii pe care trebuia să-i piardă. Nu era uşor să păstreze tăcerea. Ned plecă de lângă ei pentru a privi pe fereastră, chipul său prelung rămânând tăcut şi gânditor. În cele din urmă oftă şi se întoarse spre ei.
— Foarte bine. Cred că aşa este cel mai bine. Voi vorbi cu Ben.
— Când îi vom spune şi lui Jon?
— Când va fi cazul. Trebuie făcute pregătiri. Vor trece două săptămâni până să fim gata de plecare. Mai degrabă l-aş lăsa pe Jon să se bucure de aceste ultime zile. Vara se va termina curând, copilăria la fel. Când va veni vremea, am să-i spun chiar eu.
ARYA
Din nou, broderiile Aryei nu ieşiseră bine deloc. Şi încruntă spre ele şi privi spre locul unde sora sa, Sansa, şedea printre alte fete. Lucrul de mână al Sansei era deosebit. Toată lumea spunea asta.
— Lucrurile făcute de Sansa sunt la fel de frumoase ca ea, îi spusese o dată Septa Mordane mamei lor. Are mâini atât de fine şi de delicate.
Când Lady Catelyn întrebase de Arya, septa pufnise.
— Arya are mâinile unui fierar.
Arya se uită pe furiş prin încăpere, temându-se că Septa Mordane i-ar fi putut citi gândurile, dar ea nu-i acorda, astăzi, nici o atenţie. Stătea împreună cu Prinţesa Myrcella, numai zâmbete şi admiraţie. Nu se întâmpla prea des ca septa să aibă privilegiul de a instrui în artele femeilor o prinţesă regală, după cum spusese când regina o adusese pe Myrcella să li se alăture. Arya credea că broderiile Myrcellei nu erau deloc drepte, dar nu puteai deduce asta din felul în care o lăuda Septa Mordane.
Îşi studie, din nou, propria sa broderie, căutând o cale să o salveze, apoi oftă şi puse acul jos. Privi mohorâtă spre sora sa. Sansa sporovăia veselă în timp ce lucra. Beth Cassel, fetiţa lui Ser Rodrik, stătea la picioarele ei sorbind fiecare cuvânt pe care-l rostea, iar Jeyne Poole se a pleca pentru a-i şopti ceva la ureche.
— Despre ce vorbiţi? întrebă Arya dintr-odată. Jeyne îi aruncă o privire surprinsă şi apoi chicoti.
Sansa părea uimită. Beth se înroşi. Nu răspunse nici una.
— Spuneţi-mi, făcu Arya.
Jeyne se uită în jur, pentru a se asigura ca Septa Mordane nu o putea auzi. Myrcella spuse ceva, iar septa râse împreună cu celelalte doamne.
— Vorbeam despre prinţ, zise Sansa, cu o voce moale ca un sărut.
Arya ştia de care prinţ era vorba: Jeffrey, bineînţeles. Cel înalt şi arătos. Sansa făcuse în aşa fel încât să stea lângă el la ospăţ. Arya fusese nevoită să stea lângă cel mic şi gras. Bineînţeles.
— Lui Jeffrey îi place de sora ta, şopti Jeyne, mândră de parcă ar fi avut şi ea un merit în asta. Era fiica unuia dintre slujitorii de la Winterfell şi cea mai bună prietenă a Sansei. I-a spus că este foarte frumoasă.
— Are de gând să se căsătorească cu ea, zise micuţa Beth visătoare, îmbrăţişându-se singură. Atunci Sansa va fi regina întregului domeniu.
Sansa avu bunul-simţ să roşească. Se îmbujora frumos. Făcea totul frumos, se gândi Arya cu un resentiment amar.
— Beth, n-ar trebui să scorneşti atâtea, o dojeni Sansa pe fetiţă, mângâindu-i încet părul pentru a îndepărta asprimea vorbelor sale. Privi spre Arya. Ce crezi despre prinţul Jeff, surioară? E foarte galant, nu ţi se pare?
— Jon crede că arată ca o fată, răspunse Arya. Sansa oftă în timp ce broda.
— Bietul Jon, rosti ea. Devine gelos pentru că este un bastard.
— E fratele tău, zise Arya, mult prea tare.
Vocea ei străbătu liniştea de la amiază a încăperii din turn. Septa Mordane îşi ridică privirile. Avea o faţă osoasă, ochi pătrunzători şi o gură subţire, aproape fără buze, o figură făcută pentru încruntări. Se încrunta chiar acum.
— Despre ce tot vorbiţi, copii?
— Fratele nostru vitreg, răspunse Sansa, cu aceeaşi voce moale. Îi zâmbi septei. Arya şi cu mine tocmai remarcam cât de bucuroase suntem să o avem acum printre noi pe prinţesă, zise ea.
Septa Mordane dădu din cap.
— Într-adevăr. Este o mare onoare pentru noi toate. Prinţesa Myrcella zâmbi nesigură de compliment. Arya, de ce nu lucrezi? întrebă septa. Se ridică în picioare, iar fustele ei apretate foşneau în timp ce traversa încăperea. Arată-mi broderiile.
Arya ar fi vrut să urle. De ce trebuise ca Sansa să atragă atenţia septei?!
— Iată, zise ea, predându-şi lucrul de mână. Septa examina ţesătura.
— Arya, Arya, Arya, spuse ea. Aşa nu merge. Aşa nu merge deloc.
Toată lumea se uita la ea. Era prea mult. Sansa era prea bine-crescută ca să zâmbească la ruşinea surorii sale, dar Jeyne îi adresă un surâs afectat. Chiar şi prinţesa Myrcella arăta că-i pare rău de ea. Arya simţi cum în ochi i se adunau lacrimile. Se ridică de pe scaun şi ţâşni spre uşă. Septa Mordane strigă după ea:
— Arya, vino înapoi! Nu mai face nici un pas! Doamna mama ta va afla de asta. În faţa prinţesei noastre regale! Ne faci pe toate de ruşine!
Arya se opri la uşă şi se întoarse muşcându-şi buza. Lacrimile-i curgeau acum pe obraji. Reuşi să încropească o mică plecăciune spre Myrcella.
— Cu voia dumneavoastră, doamnă.
Myrcella clipi spre ea şi privi spre doamnele de companie pentru un sfat. Dar dacă ea era nehotărâtă, Septa Mordane nu era.
— Unde crezi că te duci, Arya?Ea o privi cu duşmănie.
— Trebuie să merg să potcovesc un cal, rosti ea dulce, simţind o scurtă satisfacţie la şocul oglindit pe chipul septei.
Apoi se răsuci şi ieşi, alergând pe trepte cât de repede o ţineau picioarele.
Nu era drept. Sansa avea totul. Sansa era cu doi ani mai mare ca ea; poate că, la vremea când se născuse Arya, nu mai rămăsese nimic pentru ea. Aşa se simţea acum destul de des. Sansa putea coase, dansa şi cânta. Scria poezii. Ştia cum să se îmbrace. Cânta la harfa mare şi la clopote. Mai rău, era şi frumoasă. Sansa moştenise pomeţii înalţi şi delicaţi ai mamei lor şi părul des, roşcat, al celor din neamul Tully. Arya semăna cu tatăl lor, stăpânul. Părul ei era de un castaniu lipsit de luciu, iar chipul său era alungit şi solemn. Jeyne obişnuia să-i spună Arya-Faţă-de-Cal şi necheza ori de câte ori se apropia ea. O mai durea şi faptul că singurul lucru pe ca*i re-l putea face mai bine decât sora ei era să călărească. Şi să conducă o gospodărie. Sansa nu avusese niciodată mintea potrivită pentru socoteli. Dacă se va mărita cu Prinţul Jeff, Arya spera pentru binele ei că va avea un bun servitor.