— Câtă elocvenţă, Gared, remarcă Ser Waymar. N-aş fi bănuit niciodată că ai aşa ceva.
— Am avut şi frigul în mine, stăpâne. Gared îşi dădu gluga jos, oferindu-i lui Ser Waymar o bună privelişte a cioturilor care-i fuseseră urechile. Două urechi, trei degete şi degetul mic de la mâna stângă. Am scăpat ieftin. L-am găsit pe fratele meu degerat în schimbul lui de gardă, cu un zâmbet pe faţă.
Ser Waymar dădu din umeri.
— Ar trebui să te îmbraci mai gros, Gared.
Gared se încruntă spre nobil, iar cicatricile din jurul fostelor sale urechi se aprinseră înroşindu-se de furie, acolo unde Maester Aemon i le tăiase.
— Vom vedea cât de gros te poţi îmbrăca atunci când vine iarna.
Îşi ridică gluga şi-şi îmboldi bidiviul, tăcut şi îmbufnat.
— Dacă Gared a spus că a fost frigul…, începu Will.
— Ai mai făcut câteva gărzi în această săptămână, Will?
— Da, stăp'ne.
Nu trecea nici o săptămână fără să nu aibă parte de vreo duzină de afurisite de gărzi. Unde ţintea omul ăsta?
— Şi cum ţi s-a părut Zidul?
— Umezit, zise Will încruntându-se. Acum îşi dădea seama clar, după ce nobilul îi atrăsese atenţia. N-ar fi putut îngheţa. Nu dacă Zidul era umezit. Nu era destul de frig.
Royce dădu din cap.
— Isteţ băiat. Am avut câteva îngheţuri uşoare săptămâna trecută şi câte o fulguială rapidă, din când în când, dar în mod sigur nu a fost destul de frig ca să ucidă opt oameni în toată firea. Bărbaţi îmbrăcaţi în blănuri şi piele, dacă-mi daţi voie să vă reamintesc, cu un adăpost la-ndemână şi mijloace să-şi facă un foc.
Zâmbetul cavalerului era arogant şi încrezător.
— Will, condu-ne acolo. Vreau să-i văd cu ochii mei pe aceşti bărbaţi răpuşi.
Nu mai era nimic de făcut din acel moment. Ordinul fusese rostit, iar onoarea-i obliga să se supună. Will trecu în frunte, bidiviul lui cu păr lăţos avansând cu prudenţă prin desişuri. Cu o noapte înainte căzuse un strat subţire de zăpadă şi sub crustă se ascundeau pietre şi rădăcini, pândindu-i pe cei nepăsători sau imprudenţi. În urma lui venea Ser Waymar Royce, armăsarul său negru, masiv, fornăind de nerăbdare. Calul de război era prost ales pentru ieşire, dar încearcă să-i spui asta lordului. Gared încheia şirul. Bătrânul armurier călărea mormăind în barba lui.
Întunericul se adânci. Cerul lipsit de nori se coloră în purpuriu-închis, culoarea unei răni vechi, apoi se înnegri. Începură să răsară stelele. Se ridică şi luna, la jumătate. Will era mulţumit de lumină.
— Putem merge mai repede de atât, sunt sigur, zise Royce când se arată luna plină.
— Nu cu bidiviul ăsta, răspunse Will. Frica îl făcuse obraznic. Poate că stăpânul meu ar vrea să conducă el?
Ser Waymar Royce nu catadicsi să răspundă. Undeva, în pădure, urla un lup. Will îşi conduse calul sub un arbore bătrân şi încovoiat şi descăleca.
— De ce te-ai oprit? întrebă Ser Waymar.
— E mai bine să mergem pe jos restul drumului, stăp'ne. E dincolo de colina aceea.
Royce se opri o clipă, uitându-se în depărtare, cu o expresie gânditoare. Un vânt rece şuieră printre copaci, Mantia de zibelină se învolbură în spatele lui de parcă s-ar fi trezit la viaţă.
— Ceva nu-i bine aici, mormăi Gared. Tânărul cavaler îi oferi un zâmbet dispreţuitor.
— Aici e?
— Nu simţiţi? întrebă Gared. Ascultaţi bezna.
Will putea simţi. Patru ani în Rondul de Noapte şi nu-i fusese niciodată frică. Ce putea fi acum?
— Vântul. Copacii foşnind. Un lup. Care dintre aceste zgomote te face să-ţi pierzi curajul, Gared?
Când Gared întârzie cu răspunsul, Royce alunecă cu graţie din şa. Îşi legă armăsarul de o creangă aplecată, destul de departe de ceilalţi cai, şi-şi trase sabia lungă din teacă. Pe mâner licăreau pietre preţioase, iar lumina lunii aluneca pe oţelul strălucitor. Era o armă frumoasă, confecţionată la castel, şi nouă, după aspect. Will se îndoia că fusese vreodată folosită în luptă.
— Copacii sunt deşi aici, avertiză Will. Sabia aia vă va-ngreuna, stăpâne. E mai bun un cuţit.
— Dacă-mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul nobil. Gared, rămâi aici. Păzeşte caii.
Gared descăleca.
— Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta.
— Cât poţi fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt duşmani în pădure, focul este ultimul lucru pe care l-am vrea.
— Sunt unii duşmani pe care focul îi ţine departe, răspunse Gared. Urşi şi lupi străvechi şi… şi alte vietăţi…
Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră.
— Nici un foc.
Gluga lui Gared îi umbrea faţa, însă Will putea vedea licărirea dură din ochii săi pe când se uita la cavaler. Pentru o clipă, îi fu teamă că bătrânul va trage sabia. Era un obiect scurt şi urât, cu mânerul decolorat de transpiraţie, cu muchia ştirbită de atâta folosinţă, însă Will n-ar, fi dat nici o ceapă degerată pentru viaţa nobilului dacă Gared ar fi tras-o din teacă. În cele din urmă, Gared privi în jos.
— Fără foc, murmură el, cu o voce joasă.
Royce consideră asta drept o acceptare fără crâcnire şi-i întoarse spatele.
— Ia-o înainte, îi zise el lui Will.
Will îşi croi drum prin desiş, apoi o luă în sus pe pantă, pe colina domoală unde-şi găsise punctul de observaţie sub un arbore măreţ. Sub crusta subţire de zăpadă, pământul era reavăn şi noroios, alunecos, cu pietre şi rădăcini ascunse, care te împiedicau. Will nu făcu nici un zgomot pe când urca. În urma lui auzi clinchetul metalic, uşor, scos de zalele nobilului, foşnetul frunzelor şi blesteme şoptite când crengile apucătoare ale copacilor îi înşfăcară sabia lungă şi traseră de frumoasa sa mantie de zibelină.
Copacul cel mare era acolo, chiar în vârful colinei, acolo unde Will ştia că trebuia să se afle, crengile sale cele mai de jos fiind la treizeci de centimetri distanţă de pământ. Will se strecură pe dedesubt, târându-se pe burtă, prin zăpadă şi noroi, şi se uită spre poiana pustie de jos.
Inima i se opri în piept. Pentru o clipă nici nu îndrăzni să respire. Lumina lunii coborâse peste poiană, peste cenuşa din vatră, peste coliba acoperită de zăpadă, stânca cea mare, pârâul pe jumătate îngheţat. Totul rămăsese ca acum câteva ore.
Numai că nu mai erau acolo. Toate cadavrele dispăruseră.
— Zeilor! auzi el în spatele lui.
Sabia reteză o creangă când Ser Waymar Royce urcă pe culme. Rămase acolo, lângă copacul singuratic, cu sabia lungă în mână, mantia fluturând în spatele lui în bătaia vântului năpustit în sus, scoţându-l în evidenţă cu măreţie pe cerul înstelat, sub privirile tuturor.
— Jos! şopti Will cu grabă. Ceva nu este bine.
Royce nici nu se clinti. Privi în jos, spre poiana pustie, şi începu să râdă.
— Morţii tăi par să-şi fi mutat tabăra, Will.
Pe Will îl părăsi vocea. Căută, bâjbâind, cuvinte care nu mai veniră. Nu era posibil. Ochii săi priviră de la un capăt la altul al taberei abandonate, se opriră asupra securii. O uriaşă secure de luptă, cu lama dublă, zăcând acolo unde o văzuse ultima dată, neatinsă. O armă de valoare…
— Ridică-te, Will, ordonă Ser Waymar. Nu-i nimeni. Nu te-aş mai lăsa să te ascunzi sub tufe.
Will se supuse fără nici o tragere de inimă. Ser Waymar îl privi cu o dezaprobare făţişă.
— Nu mă întorc la Castelul Negru cu un eşec la prima mea ieşire. Îl vom găsi pe aceşti bărbaţi. Se uită împrejur. Urcă-te în copac. Fă-o repede. Caută un foc.