Încă încerca să-i găsească un nume. Robb şi-l botezase pe al lui Vântul Cenuşiu, pentru că alerga atât de repede. Sansa îl numise pe al ei Lady, Arya găsise numele unei vrăjitoare bătrâne, o regină de prin balade, iar micul Rickon şi-l botezase pe al său Lăţosul, ceea ce Bran considera că era un nume stupid pentru un lup străvechi. Lupul lui Jon, cel alb, era Năluca. Bran ar fi dorit să se fi gândit el primul la acest nume, chiar dacă lupul său nu era alb. Încercase câteva sute de variante în ultimele două săptămâni, însă nici una nu i se păruse potrivită.
În cele din urmă, se satură de jocul de-a aruncatul băţului şi se decise pentru căţărat. Nu mai dăduse pe la turnul dărâmat în ultimele două săptămâni, după toate cele care se întâmplaseră, iar asta ar fi putut fi ultima sa şansă. O luă la goană prin pădurea zeilor, preferând să facă un ocol ca să evite lacul, unde creştea copacul inimii. Copacul îl înspăimântase dintotdeauna; copacii nu ar trebui să aibă ochi, se gândea Bran, ori frunze care arătau ca palmele. Lupul său alergă spre el.
— Tu rămâi aici, îi spuse lupului la baza bradului înalt de lângă zidul armurăriei. Stai jos. Aşa, bine. Acum stai…
Lupul făcu aşa cum i se ceruse. Bran îl scarpină în dosul urechilor, apoi plecă, sări, apucă o creangă joasă şi se săltă în sus. Se afla pe la jumătatea copacului, deplasându-se cu uşurinţă din ramură în ramură, când lupul se ridică şi începu să urle. Bran se uită în jos. Lupul său tăcu, holbându-se cu ochii săi galbeni. Simţi o înfrigurare ciudată, începu să urce din nou. Lupul urlă încă o dată.
— Linişte! strigă el. Stai jos. Şezi! Eşti mai rău ca mama.
Urletul îl urmări pe tot parcursul ascensiunii spre vârful copacului, până ce, în sfârşit, sări pe acoperişul armurăriei şi dispăru din vedere. Acoperişurile din Winterfell erau cea de-a doua casă a lui Bran. Mama lui spunea adesea că Bran se căţăra încă dinainte de a putea umbla. Nu-şi amintea când învăţase să meargă, dar nici când se apucase de căţărări, aşa că presupunea că trebuia să fie adevărat.
Pentru un băiat, Winterfell era un labirint din piatră cenuşie, de ziduri şi turle şi curţi şi tunele ramificate în toate direcţiile. În părţile mai vechi ale castelului, sălile erau înclinate în sus şi-n jos, aşa că nici măcar nu erai sigur la care etaj te aflai. În decursul secolelor, întregul loc părea că crescuse ca un copac de piatră^ monstruos, iar crengile sale erau întortocheate şi groase, răsucite, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ.
Când ieşi de sub el şi se caţără până sus, Bran putu vedea aproape întregul Winterfell dintr-o singură privire. Îi plăcea cum arăta, întins dedesubt, numai cu păsările dându-i ocol pe cer în timp ce, dedesubt, viaţa la castel se desfăşura în continuare. Bran putea rămâne cocoţat ore în şir printre garguiele diforme, spălate de ploi, » care se iţeau peste Prima Fortăreaţă, privind totuclass="underline" bărbaţii antrenându-se în curte, grădinarii îngrijindu-şi legumele din grădinile de sticlă, câinii fără astâmpăr gonind înainte şi înapoi, tăcerea pădurii zeilor, fetele bârfind pe lângă fântâna pentru spălat. Toate astea îl făceau să se simtă de parcă ar fi fost el stăpânul castelului, într-un fel pe care Robb nu-l va cunoaşte niciodată.
Locul îl învăţa şi secretele din Winterfell. Constructorii nici măcar nu neteziseră pământul; în spatele zidurilor erau văi şi dealuri. Exista şi un pod acoperit care unea cel de-al patrulea etaj al turnului clopotului cu etajul al doilea al grădinii suspendate. Bran ştia de el. Şi mai ştia că puteai intra în spaţiul interior prin poarta de sud, urcai trei etaje şi puteai alerga de jur împrejurul Winterfellului printr-un tunel îngust, săpat în piatră, după care puteai ieşi afară la nivelul solului spre poarta de nord, cu circa treizeci de metri de zid înălţându-se deasupra ta. Nici chiar Maester Luwin nu ştia asta, Bran era convins.
Mama sa era îngrozită că, într-o zi, ar putea aluneca de pe zid şi ar muri. Îi spusese că nu se va întâmpla aşa ceva, însă ea nu-l crezuse niciodată. O dată, îl pusese să-i promită că va sta numai pe pământ. Reuşise să se ţină de cuvânt pentru aproape două săptămâni, fiecare zi fiind mizerabilă, până într-o noapte, când ieşise pe fereastra dormitorului în vreme fraţii săi dormeau. Îşi mărturisise crima a doua zi, într-un acces de vinovăţie. Lord Eddard îi poruncise să plece în pădurea zeilor pentru a se curăţa. Fuseseră postate santinele, pentru ca Bran să rămână acolo singur toată noaptea şi să reflecteze la răzvrătirea sa. În dimineaţa următoare, Bran nu fusese de găsit niciunde. În cele din urmă, îl descoperiseră adormit pe crengile de sus ale celui mai înalt brad din poiană.
Cu toată furia lui, tatăl nu putuse să nu râdă.
— Nu eşti fiul meu, îi spusese lui Bran când i-l aduseseră, eşti o veveriţă. Aşa să fie, atunci. Dacă trebuie să te caţeri, caţără-te, dar încearcă să faci în aşa fel încât mama ta să nu te vadă.
Bran făcuse tot posibilul, deşi nu credea că reuşise vreodată să o păcălească într-adevăr. Din moment ce tatăl nu-i mai interzicea asta, mama apelă la alţii. Bătrâna Nan îi spusese o poveste despre un băieţel rău care se urcase prea sus şi fusese lovit de trăsnet, iar după aceea ciorile veniseră să-i ciugulească ochii. Bran nu fusese impresionat deloc. Erau cuiburi de cioară în vârful turnului pară-ginit, unde nu se aventura nimeni în afară de el, iar uneori îşi umplea buzunarele cu boabe de porumb înainte de a se urca până acolo, iar ciorile îi mâncau direct din palmă. Nici una dintre ele nu vădise nici cel mai mic interes în a-i ciuguli ochii.
Mai târziu, Maester Luwin făcuse un băieţel din lut şi-l îmbrăcase precum Bran, azvârlindu-l dincolo de zid, în curtea de jos, ca să-i demonstreze ce s-ar fi putut întâmpla dacă Bran ar fi căzut. Asta-l distrase, dar după aceea îşi privise maestrul şi-i spusese:
— Eu nu sunt făcut din lut. Şi, oricum, eu nu voi cădea.
Apoi, pentru o vreme, gărzile îl goniră ori de câte ori îl vedeau pe acoperişuri, încercând să-l aducă jos. Asta fusese cea mai bună perioadă dintre toate. Era de parcă ar fi jucat un joc cu fraţii săi, cu deosebire că Bran câştiga întotdeauna. Nici una dintre santinele nu se putea că-ţara atât de bine ca el, nici măcar Jory. De cele mai multe ori, nici nu-l vedeau. Oamenii nu se uitau niciodată în sus. Iată un motiv în plus pentru care aprecia căţăratul, căci era ca şi cum ar fi devenit invizibil.
Îi plăcea şi cum se simţea ridicându-se pe zid, folosindu-se de pietre, cu toate degetele de la mâini şi picioare căutând adânc în fiecare fisură dintre ele. Întotdeauna îşi scotea încălţările şi se ducea să se caţere cu picioarele goale; asta îl făcea să se simtă de parcă ar fi avut patru mâini, nu două. Îi plăcea durerea adâncă resimţită după aceea în toţi muşchii. Îi plăcea gustul aerului acolo sus, dulce şi răcoros, ca perele de iarnă. Îi plăceau păsările: ciorile din turnul părăginit şi vrăbiile micuţe, care-şi făceau cuibul în crăpăturile dintre pietre, bufniţa bătrână care dormea în podul prăfuit de deasupra armurăriei. Bran le cunoştea pe toate.
De cele mai multe ori, îi plăcea să meargă în locuri în care nimeni altcineva n-ar fi putut să ajungă şi să vadă întinderea cenuşie a Winterfellului aşa cum nu o mai văzuse nimeni. Asta transforma întregul castel în ascunzătoarea lui secretă.
Locul său preferat era turnul părăginit. Cândva, fusese un turn de observaţie, cel mai înalt din Winterfell. Cu mult timp în urmă, cu o sută de ani înainte ca tatăl său să se fi născut, o lovitură de trăsnet îl incendiase. O treime din partea de sus se prăbuşise înăuntru, iar de atunci nu mai fusese reconstruit. Uneori, tatăl său trimitea vânătorii de şobolani la baza turnului, să cureţe cuiburile pe care le găseau întotdeauna printre grămezile de pietre căzute şi grinzile arse, putrezite. Însă nimeni nu urcase până acum în structura părăginită de la vârf, cu excepţia lui Bran şi a ciorilor.