Cunoştea două căi de a ajunge până acolo. Te puteai căţăra direct pe partea din afară a turnului, însă pietrele erau nesigure, mortarul care le ţinea împreună fiind de mult cenuşă, iar lui Bran nu-i plăcuse niciodată să-şi lase toată greutatea pe ele.
Cea mai bună era însă plecarea din pădurea zeilor, căţăratul pe bradul înalt şi traversarea peste armurărie şi camera de gardă, sărind de pe un acoperiş pe altul desculţ, pentru ca santinelele să nu te audă de jos. Asta te aducea în unghiul mort al Primei Fortăreţe, cea mai veche parte a castelului, o incintă scundă şi rotunjită, mai înaltă însă decât părea. Acolo mai erau acum numai şobolani şi păianjeni, însă vechile pietre se dovedeau numai bune de căţărat. Puteai urca direct acolo unde capetele de balaur se aplecau oarbe peste spaţiul deschis şi, săltând din gargui în gargui, cu o mână după alta, puteai înconjura partea de la nord. De acolo, dacă te întindeai bine de tot, puteai să te Salţi până la turnul părăginit, care era foarte aproape. În ultima parte o luai în sus, pe pietrele înnegri te, spre cuibul aflat la nu mai mult de zece paşi distanţă, iar atunci ciorile veneau să vadă dacă nu cumva le-ai adus ceva porumb.
Bran sărea din gargui în gargui, cu uşurinţa dată de practica îndelungată, când auzi glasuri. Fu atât de uimit, încât aproape că-şi pierdu echilibrul. Prima Fortăreaţă fusese pustie de când se ştia el.
— Nu-mi place, zise o femeie. Dedesubt era un şir de ferestre, iar vocea se auzea dinspre ultima fereastră de pe partea sa. Tu ar trebui să fii Mâna.
— Ferească zeii! răspunse o voce leneşă de bărbat. Nu este o onoare pe care mi-o doresc. E mult prea mult de lucru.
Bran se ţinu de gargui, ascultând, temându-se dintr-o dată să mai înainteze. I-ar fi putut vedea picioarele dacă ar fi încercat să se salte din nou.
— Nu vezi pericolul spre care ne împinge asta? zise femeia. Robert îl iubeşte pe omul ăsta ca pe un frate.
— Robert abia dacă poate să-i rabde pe fraţii săi.
Nu că l-aş învinui pentru asta. Stannis poate provoca oricui pântecăraie.
— Nu face pe nebunul. Stannis şi Renly sunt una, iar Eddard Stark este cu totul altceva. Robert îl va asculta pe Stark. Blestemaţi fie amândoi! Ar fi trebuit să insist să te numească pe tine, dar eram sigură că Stark îl va refuza.
— Ar trebui să ne considerăm amândoi norocoşi, glăsui bărbatul. Regele ar fi putut numi la fel de uşor pe vreunul dintre fraţii săi, sau chiar pe Degeţel, zeii să ne ajute. Mai degrabă dă-mi nişte duşmani onorabili, decât ambiţioşi, şi am să dorm mai bine noaptea.
Vorbeau de tatăl lui, îşi dădu seama Bran. Voia să audă mai mult. Încă vreo câţiva paşi… Însă îl vor vedea dacă îşi lua avânt în faţa ferestrei.
— Va trebui să-l supraveghem cu mare atenţie, continuă femeia.
— Eu, mai degrabă, te-aş supraveghea pe tine, zise bărbatul. Părea plictisit. Vino aici.
— Lordul Eddard nu a manifestat niciodată vreun interes faţă de ceea se petrece la sud de Gât, zise femeia. Niciodată. Îţi spun eu, vrea să ne atace. De ce altceva şi-ar părăsi cetatea lui de scaun?
— Dintr-o sută de motive. Datoria. Onoarea. Tânjeşte să-şi scrie numele cu litere mari prin cărţile de istorie, să plece de lângă nevastă-sa. Poate că nu vrea altceva decât căldură, măcar o dată în viaţa lui.
— Soaţa sa este sora lui Lady Arryn. Este o minune că Lysa nu este aici să ne întâmpine cu acuzaţiile ei.
Bran privi în jos. Sub fereastră se întindea un pervaz îngust, lat de numai câteva degete. Încercă să-şi dea drumul spre el. Prea departe. Nu ar putea ajunge nicicum.
— Te agiţi prea mult. Lysa Arryn e o vacă înspăimântată.
— Vaca asta înspăimântată s-a urcat in patul lui Jon Arryn.
— Dacă ar şti ceva, s-ar fi dus la Robert, înainte să fugă la Debarcaderul Regelui.
— Când el a fost de acord să-l crească pe nevolnicul ei fiu la Casterly Rock? Nu cred. Ştia că viaţa băiatului era garanţia pentru tăcerea ei. S-ar putea să fie mai îndrăzneaţă acum, că el e în siguranţă pe cai mari la Eyrie.
— Mame! Bărbatul reuşi să facă în aşa fel încât cuvântul să sune ca un blestem. Cred că naşterea face ceva cu minţile voastre. Sunteţi smintite cu toatele. Râse. Era un zgomot trist. Las-o pe Lady Arryn să de-vină pe cât de îndrăzneaţă pofteşte ea. Indiferent ce ştie, sau ce crede că ştie, nu are nici o dovadă. Se opri o clipă. Sau are vreuna?
— Chiar crezi că regelui i-ar trebui o dovadă? Întrebă femeia. Îţi spun clar, nu mă iubeşte deloc.
— Şi a cui greşeală este asta, surioară scumpă?
Bran studie pervazul. Şi-ar fi putut da drumul. Era prea îngust să stea pe el, dar l-ar fi putut apuca în cădere, apoi s-ar ridica… doar dacă nu cumva ar fi făcut vreun sunet, să le atragă atenţia spre fereastră. Nu era sigur de ceea ce auzea, dar ştia că nu era ceva menit urechilor sale.
— Eşti la fel de orb ca Robert, spunea femeia.
— Dacă asta înseamnă că văd aceleaşi lucruri ca el, da, zise bărbatul. Văd un bărbat care mai degrabă ar mult decât să-şi trădeze regele.
— A trădat deja unul, sau ai uitat? Oh, nu neg, îi este loial lui Robert, asta este evident. Ce se întâmplă însă când Robert moare şi Jeff preia tronul? Iar cu cât se întâmplă asta mai curând, cu atât suntem noi mai în siguranţă. Soţul meu este pe zi ce trece tot mai nerăbdător. Avându-l pe Stark alături, lucrurile nu se pot decât înrăutăţi pentru el. Încă mai este îndrăgostit de soră, de insipida aia mică, mortăciunea aia de şaisprezece ani. Cât va mai dura până ce se va hotărî să mă dea de-o parte pentru o nouă Lyanna?
Bran se simţi, dintr-odată, foarte înspăimântat. Nu mai voia nimic altceva decât să se întoarcă de unde plecase, să-şi găsească fraţii. Dar ce le-ar fi spus? Trebuia să se apropie mai mult, îşi dădu el seama. Trebuia să vadă cine vorbea.
Bărbatul oftă.
— Ar trebui să te gândeşti mai puţin la viitor şi mai mult la plăcerile aflate la-ndemână.
— Încetează! spuse femeia.
Bran auzi plesnetul pielii lovite şi apoi râsul bărbatului. Se ridică, se caţără pe gargui, se târî spre acoperiş. Asta era calea uşoară. Traversă acoperişul spre următorul cap de balaur, chiar deasupra ferestrei lângă care discutau.
— Toată vorbăria asta devine foarte obositoare, surioară, zise bărbatul. Vino aici şi linişteşte-te.
Bran se aşeză călare pe gargui, îşi strânse picioarele în jurul burlanului şi se răsuci, cu capul în jos. Lumea arăta ciudat, cu susul în jos. O curte fremăta ameţitor sub el, cu pavajul încă umed din cauza zăpezii topite. Bran privi pe fereastră. Un bărbat şi o femeie se luptau în încăpere. Erau amândoi despuiaţi. Bran nu ar fi putut spune cine erau. Bărbatul era cu spatele spre el, iar trupul său o ascundea vederii pe femeia pe care o lipise de perete.
Se auziră sunete moi şi umede, iar Bran îşi dădu seama că se sărutau. Privea, cu ochii holbaţi, înspăimântat, ţinându-şi bine respiraţia în gâtlej. Bărbatul îşi coborâse mâna între picioarele femeii şi probabil că o rănea acolo pentru că femeia începu să geamă încet, din gât.