— Opreşte-te, spuse ea, opreşte, opreşte-te. Oh, te rog… Însă vocea ei era joasă şi slabă, iar acum nu mai încerca să-l împingă. Mâinile ei se scufundară în părul lui în părul lui blond, încâlcit, şi-i trase faţa spre sânii ei.
Bran îi zări faţa. Avea ochii închişi, iar gura era deschisă larg, gemea. Părul ei auriu se legăna dintr-o parte în alta pe când ea se mişca înainte şi înapoi, dar tot o recunoscu pe regină.
Probabil că făcuse un zgomot. Deodată, ochii ei deschiseră şi se uitară direct spre el. Ea ţipă.
Totul se petrecu atunci deodată. Femeia îl împinse pe bărbat cât colo, strigând şi arătând cu degetul. Bran încercă să se ridice, îndoindu-se din greu, apucând garguiul. Era mult prea grăbit. Mâinile sale zgâriară fără nici un folos piatra netedă, iar din cauza panicii, picioarele îi alunecară şi se pomeni, dintr-odată, căzând. Avu un moment de ameţeală, o greaţă copleşitoare când fereastra dispăru dincolo de el. Impactul îl lăsă fără respiraţie. Ridică o mână, apucă pervazul, pierdu contactul, prinse din nou cu cealaltă mână. Se împinse din greu spre clădire. Lovitura îi tăie respiraţia. Bran se legăna, atârnat de o mână, gâfâind.
La fereastra de deasupra lui apărură feţe. Regina. Bran îl recunoscu acum şi pe bărbatul de lângă ea. Semănau foarte bine, ca nişte reflecţii în oglindă.
— Ne-a văzut, spuse femeia cu o voce ascuţită.
— Într-adevăr, întări bărbatul.
Degetele lui Bran începură să alunece. Se apucă de pervaz cu cealaltă mână. Unghiile se înfipseră în piatra dură. Bărbatul se întinse în jos.
— Ia-mă de mână, zise el. Înainte să cazi.
Bran îl apucă de mână şi o ţinu cu toată forţa sa. Bărbatul îl trase pe pervaz.
— Ce faci? întrebă femeia.
Bărbatul nu o băgă în seamă. Era foarte puternic. Îl ridică pe Bran pe pervaz.
— Câţi ani ai, băiete?
— Şapte, zise Bran, cutremurându-se uşurat. Degetele lui săpaseră urme adânci pe antebraţul bărbatului. Făcu pe el de frică. Bărbatul privi spre femeie.
— Lucrurile pe care trebuie să le fac pentru dragoste!spuse el scârbit, apoi îi dădu copilului un brânci.
Urlând, Bran căzu de la fereastră, cu spatele în aerul gol. Nu era nimic de care să se mai agate. Curtea urcă parcă spre a-l primi. Undeva, la distanţă, un lup începu să urle. Ciorile zburau în cerc împrejurul turnului părăginit, aşteptând porumbul.
TYRION
Undeva, în marele labirint de piatră care era Winterfell, un lup urla. Ecoul plutea deasupra castelului ca o flamură de jelanie.
Tyrion Lannister ridică privirea din cărţile sale şi se înfiora, deşi biblioteca era confortabilă şi călduroasă. Ceva din urletul unui lup îl putea lua pe un bărbat din prezentul său şi-l putea azvârli în pădurea întunecată a minţii, alergând despuiat înaintea haitei.
Când lupul străvechi urlă din nou, Tyrion închise coperta legată în piele a cărţii pe care o citea, un discurs vechi de o sută de ani asupra schimbării anotimpurilor, scris de un maestru mort de mult. Îşi acoperi căscatul cu dosul palmei. Lampa sa de citit pâlpâi, uleiul fiind ars în întregime, pe când o geană de lumină a zorilor se strecură prin ferestrele înalte. Citise toată noaptea, dar asta nu mai era ceva nou. Tyrion Lannister nu prea era un mare amator de somn.
Picioarele-i erau înţepenite şi dureroase când coborî de pe bancă. Reuşi să le readucă la viaţă prin masaj şi se duse şchiopătând din greu spre masa pe care septonul sforăit încet, cu capul sprijinit, ca pe o pernă, pe cartea deschisă din faţa lui. Tyrion se uită la titlu. Viaţa Marelui Maester Aethelmure — nici nu era de mirare.
— Chayle, spuse el încet. Tânărul tresări, clipind confuz, cristalul ordinului său legănându-se sălbatic pe lanţul de argint. Ies, îmi întrerup postul. Ai grijă să pui cărţile înapoi în rafturi. Ai grijă cu pergamentele Valyriene, sunt foarte uscate. Maşinăriile de război, a lui Ayrmidon, este destul de rară, iar al tău este singurul exemplar complet pe care l-am văzut vreodată.
Chayle se zgâi la el, încă pe jumătate adormit. Răbdător, Tyrion repetă instrucţiunile, apoi îl bătu pe umăr şi-l lăsă în treburile lui.
Afară, Tyrion îşi umplu plămânii cu aerul rece al dimineţii şi începu să coboare, cu grijă, treptele abrupte de piatră care se răsuceau în exteriorul turnului bibliotecii. Era o coborâre lentă; treptele erau înalte şi înguste, în vreme ce picioarele lui era scurte şi strâmbe. Răsăritul soarelui nu măturase încă zidurile Winterfellului, însă bărbaţii erau deja în picioare în curtea de jos. Vocea aspră a lui Sandor Clegane ajunse până la eclass="underline"
— Băiatul agonizează de mult timp, aş vrea să se termine mai repede.
Tyrion se uită în jos şi văzu Dulăul stând cu tânărul Jeffrey, pe când servitorii roiau în jurul lor.
— Cel puţin, moare în tăcere, răspunse prinţul. E lupul lui cel care face zgomotul ăsta. De-abia am putut dormi azi-noapte.
Clegane arunca o umbră alungită pe pământul bătătorit pe când scutierul lui îi aşeză pe cap coiful negru.
— Aş putea face să tacă această creatură, dacă doriţi, zise el prin viziera deschisă.
Scutierul îi puse în mână o sabie lungă. Îi încercă greutatea, tăind aerul rece al dimineţii. În spatele său, curtea răsuna de zăngănitul oţelului lovind oţelul. Ideea păru să-l încânte pe prinţ.
— Să trimiţi un câine să omoare alt câine! exclamă el. Winterfell este atât de infestat de lupi, încât familia Stark nu-şi va da niciodată seama că lipseşte unul.
Tyrion sări în curte de pe ultima treaptă.
— Te rog să-ţi schimbi gândul, nepoate, zise el. Neamul Stark poate număra mai mult de şase, spre deosebire de unii prinţi pe care i-aş putea numi.
Jeffrey avu bunul-simţ ca măcar să roşească.
— O voce de nicăieri, spuse Sandor. Privi prin viziera coifului în toate părţile. Spirite ale văzduhului!
Prinţul râse, aşa cum râdea întotdeauna când garda sa îşi făcea acest număr caraghios. Tyrion era deja obişnuit cu asta.
— Aici, jos.
Bărbatul înalt se uită spre pământ, prefăcându-se că atunci îl observă.
— Micul lord Tyrion, zise el. Iertăciune. Nu v-am văzut stând acolo.
— Nu am stare acum pentru obrăznicia ta. Tyrion se întoarse spre nepotul lui.
— Jeffrey, ai scăpat deja momentul de a le oferi Lordului Eddard şi doamnei sale consolarea ta. Jeffrey arăta la fel de irascibil cum numai un prinţişor putea fi.
— La ce le-ar folosi consolările mele?
— La nimic, zise Tyrion. Totuşi, asta se aşteaptă de la tine. Absenţa ta a fost remarcată.
— Băiatul Stark nu înseamnă nimic pentru mine, zise Jeffrey. Nu pot să suport văicărelile femeilor.
Tyrion Lannister se înălţă pe vârfuri şi-l pălmui cu forţă, peste faţă. Obrajii băiatului începură să se înroşească.
— Încă un cuvânt, spuse Tyrion, şi te lovesc din nou.
— Am să te spun mamei! ţipă Jeffrey.
Tyrion îl lovi din nou. Acum ambii obraji erau în flăcări.
— Să-i spui mamei tale, îl povăţui el. Dar în primul rând te înfăţişezi înaintea Lordului Stark şi a doamnei lui şi cazi în genunchi în faţa lor şi le spui cât de rău îţi pare, şi că eşti la dispoziţia lor dacă există ceva, oricât de neînsemnat, ce ai putea face pentru ei sau pentru ai lor, în această clipă a disperării, şi că toate rugăciunile tale sunt rostite pentru ei. Pricepi? Pricepi?