Zâmbetul fratelui său se acri precum laptele prins.
— Tyrion, dragul meu frate, spuse el sumbru, sunt momente când mă faci să mă întreb de a cui parte eşti?
Gura lui Tyrion era plină cu pâine şi peşte. Luă o înghiţitură de bere neagră, tare, pentru a face dumicaţii să alunece pe gât, şi rânji spre Jaime.
— Dar, Jaime, dragul meu frăţior, m-ai rănit! Ştii doar cât de mult îmi iubesc familia.
JON
Jon urca încet treptele, încercând să nu se gândească la faptul că s-ar putea să fie pentru ultima dată când face asta. Nălucă mergea neauzit lângă el. Afară, vârtejurile de zăpadă se izbeau de porţile castelului, iar curtea era toată numai gălăgie şi haos, însă înlăuntrul pereţilor groşi de piatră era cald şi linişte. Mult prea multă linişte Ca să fie pe placul lui Jon.
Ajunse în prag şi rămase acolo mult timp, temător. Nălucă îşi frecă nasul de palma lui. Asta îi dădu curaj. Se ridică şi intră în încăpere.
Lady Stark era lângă patul lui Bran. Stătuse acolo, zi şi noapte, timp de aproape două săptămâni. Nu plecase de la căpătâiul lui nici măcar o clipă. Mâncarea i se aducea acolo, la fel şi oalele de noapte şi un mic pat tare, pe care să doarmă, deşi se spunea că nu dormise aproape deloc. Îl hrănea chiar ea, cu miere şi apă şi un amestec de ierburi care prelungeau viaţa. Nu părăsise încăperea nici măcar o dată. Aşa că Jon se ţinuse deoparte.
Însă acum nu mai era vreme. Rămase o clipă în pragul uşii, fiindu-i teamă să vorbească, să se apropie. Fereastra era deschisă. Jos, un lup urlă. Nălucă auzi şi-şi înălţă capul. Lady Stark se uită spre el. Pentru o clipă, păru că nu-l recunoaşte. În cele din urmă, clipi.
— Ce faci tu aici? întrebă ea cu o voce ciudat de neutră şi lipsită de emoţii.
— Am venit să-l văd pe Bran, zise Jon. Să-mi iau rămas-bun.
Chipul ei nu se schimbă deloc. Părul lung, roşcat, era murdar şi încâlcit. Părea că îmbătrânise cu douăzeci de ani.
— L-ai văzut, acum pleacă.
O părticică din el voia să o ia la goană, dar ştia că, dacă făcea asta, s-ar fi putut să nu-l mai vadă niciodată pe Bran. Făcu un pas repezit în încăpere.
— Vă rog, spuse el.
O răceală apăru în ochii ei.
— Ţi-am spus să pleci. Nu te vrem aici.
Cândva, aceste vorbe l-ar fi făcut să plece în fuga mare. Cândva, l-ar fi făcut poate să plângă. Acum îl înfuriară doar. Va fi, curând, un Frate Jurat al Rondului de Noapte şi se va confrunta cu pericole mai mari decât Catelyn Tully Stark.
— E fratele meu, rosti el.
— Să chem gărzile?
— Chemaţi-le, zise Jon sfidător. Nu mă puteţi opri să-l văd.
Traversă încăperea, ajungând de cealaltă parte a patului şi privi în jos, acolo unde zăcea Bran. Îi ţinea una din mâini. Arăta ca o gheară. Ăsta nu era Bran pe care şi-l amintea. Carnea pierise de pe el. Pielea era întinsă pe oasele ca nişte beţe. Sub pătură, picioarele-i erau îndoite într-un fel care-l îngrozi pe Jon. Ochii-i erau afundaţi în cap ca două găuri negre; deschişi, dar fără să vadă nimic. Căderea parcă îl micşorase. Arăta ca o momâie, de parcă prima pală de vânt l-ar fi aruncat direct în mormânt. Totuşi, pieptul cu coastele fărâmate se ridica şi cobora cu fiecare respiraţie întretăiată.
— Bran, spuse el. Îmi pare rău că nu am ajuns mai devreme. Mi-era teamă. Simţi lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, dar nu-i mai păsa. Nu muri, Bran! Te rog! Te aşteptăm cu toţii să te trezeşti. Eu, Robb şi fetele, toată lumea…
Lady Stark privea. Nu scosese nici un ţipăt şi Jon lua asta drept acceptare. Afară, lupul străvechi urlă din nou. Lupul căruia Bran nu avusese timp să-i dea un nume.
— Trebuie să plec acum, zise Jon. Mă aşteaptă unchiul Benjen. Sunt pe cale să plec în nord, la Zid. Trebuie să plecăm astăzi, înainte de venirea zăpezilor.
Îşi aminti cât de entuziasmat fusese Bran la gândul călătoriei. Era mai mult decât putea îndura, gândul că-l lăsa în urmă în felul ăsta. Jon îşi şterse lacrimile, se aplecă şi-şi sărută uşor fratele, pe buze.
— Voiam să rămână aici, cu mine, zise Lady Stark încet.
Jon o privi precaut. Nici măcar nu-l privea. Vorbea cu el, dar numai o parte a ei, de parcă nici nu s-ar fi aflat în încăpere.
— M-am rugat pentru asta, spuse ea sec. Era băiatul meu deosebit. M-am dus la templu şi m-am rugat de şapte ori spre cele şapte feţe ale zeului ca Ned să se răzgândească şi să-l lase aici, cu mine. Uneori, rugăciunile sunt ascultate.
Jon nu ştia ce să spună.
— N-a fost greşeala dumneavoastră, reuşi el să îngaime după un moment de tăcere stânjenitoare.
Ochii ei îl găsiră. Erau plini de otravă.
— N-am nevoie de iertăciunile tale, bastardule. Jon îşi coborî privirile. Ea legăna una dintre mâinile lui Bran. El o luă pe cealaltă, o strânse. Degete ca nişte oase de pasăre.
— Adio, spuse el.
Ajunsese la uşă când ea-l strigă.
— Jon!
Ar fi trebuit să continue să meargă, dar ea nu-i spusese pe nume până acum. Se întoarse şi-o găsi privind direct spre faţa lui, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată.
— Da?
— Ar fi trebuit să fii tu, îi spuse ea.
Apoi se întoarse spre Bran şi începu să plângă, întregul ei trup scuturându-se de suspine. Jon n-o mai văzuse plângând până acum. Până în curte era drum lung.
Afară, totul era gălăgie şi zăpăceală. Se încărcau căruţe, bărbaţii strigau, caii erau înhămaţi şi înşeuaţi, scoşi din grajduri. Începuse să cadă o zăpadă uşoară şi fiecare era nerăbdător să plece.
Robb se afla în mijlocul lor şi răcnea ordine. Părea că se maturizase în ultima vreme, de parcă accidentul lui Bran şi prăbuşirea mamei sale îl făcuseră mai puternic. Vântul Cenuşiu era lângă el.
— Te caută unchiul Benjen, îi spuse lui Jon. Voia să plecaţi acum o oră.
Ştiu, zise Jon. Imediat. Privi de jur împrejur la toată gălăgia şi zăpăceala. Să pleci este mai greu decât am crezut eu.
— Şi pentru mine, spuse Robb. Avea zăpadă pe păr, topindu-se din cauza căldurii trupului său. L-ai văzut?
Jon dădu din cap, neîndrăznind să vorbească.
— Nu va muri, glăsui Robb. O ştiu.
— Voi, cei din familia Stark, sunteţi greu de ucis, se învoi Jon.
Avea o voce plată şi obosită. Vizita îi luase toată forţa. Robb ştiu că se întâmplase ceva rău.
— Mama mea…
— A fost… foarte blândă, îi spuse Jon, iar Robb păru uşurat.
— Bine. Data viitoare când ne vom vedea vei fi tot în negru…
Jon se strădui să zâmbească la rândul său.
— A fost întotdeauna culoarea mea preferată. Cât timp crezi că mai durează?
— Destul de puţin, promise Robb. Îl trase pe Jon spre el şi-l îmbrăţişa strâns. Adio, Snow.
Jon îl strânse şi el în braţe.
— Iar tu, Stark, ai grijă de Bran.
— Voi avea. Se despărţiră şi se priviră stânjeniţi. Unchiul Benjen a spus să te trimit la grajduri dacă te văd, zise Robb în cele din urmă.
— Mai am să-mi iau rămas-bun de la cineva, zise Jon.
— Atunci, nici nu te-am văzut, răspunse Robb.
Jon îl lăsă stând acolo, în zăpadă, înconjurat de căruţe şi lupi şi cai. Nu era mult de mers până la armurărie. Îşi luă pachetul şi traversă podul acoperit spre Fortăreaţă.
Arya era în camera ei, pregătind un cufăr din lemn de carpen, mai mare decât ea. Nymeria o ajuta. Arya nu trebuia decât să arate, iar lupoaica o lua la fugă şi înşfăca ghemotocul de mătase în bot, aducându-l la ea. Dar când îl adulmecă pe Nălucă, se aşeză pe labele din spate şi scheună.