Ser Jorah îşi coborî privirile cu respect. Illyrio zâmbi enigmatic şi smulse o aripă de raţă. Mierea şi unsoarea îi alunecară pe degete şi i se scurseră prin barbă pe când muşca din carnea fragedă. Nu mai exista dragoni, se gândi Dany, uitându-se la fratele său, deşi nu îndrăzni să o spună cu voce tare.
Totuşi, în noaptea aceea visă unul. Viserys o lovea, rănind-o. Era goală, paralizată de frică. Fugea de el, însă trupul ei părea butucănos şi greoi. El o lovi din nou. Ea se împiedică şi căzu. Ai trezit balaurul, strigă el şi o lovi. Ai trezit balaurul, l-ai trezit. Coapsele ei erau mânjite cu sânge. Ea închise ochii şi scânci. Ca şi cum i s-ar fi răspuns, se auzi un trosnet îngrozitor şi pocnetul unui mare incendiu. Când privi din nou, Viserys nu mai era, de peste tot se ridicau mari coloane de foc, iar în mijlocul lor era balaurul. îşi întorcea încet capul masiv. Când ochii săi topiţi o descoperiră, ea se trezi tremurând, acoperită de luciul fin al transpiraţiei. Nu-i mai fusese niciodată atât de frică…
Până în ziua în care veni, în sfârşit, şi nunta ei. Ceremonia începu în zori şi continuă până la apus, o zi nesfârşită de băutură şi mâncare şi lupte. Printre palatele de iarbă fu-şese ridicată o mândreţe de tabără aşezată pe pământ, iar acolo şedea Dany, lângă Khal Drogo, deasupra mării învolburate de Dothraki. Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi oameni în acelaşi loc, şi nici unii aşa de ciudaţi şi de înspăimântători. Stăpânii de cai puteau pune pe ei veşminte bogate şi parfumuri îmbătătoare, atunci când vizitau Oraşele Libere, dar sub cerul liber se ţineau de vechile rânduieli. Bărbaţii şi femeile purtau veste din piele vopsită pe pielea goală şi jambiere din păr de cal, încinse cu şiraguri şi medalioane din bronz, iar războinicii îşi ungeau pletele lungi cu grăsime din puţurile cu animale moarte. Se îndopau cu carne de cal friptă în miere şi mirodenii, beau până la sminteală lapte de iapă fermentat şi vinurile fine ale lui Illyrio, şi-şi aruncau scuipaţi unii altora peste foc, vocile lor răsunând străine şi aspre în urechile lui Dany.
Viserys era aşezat chiar la picioarele ei, arătând minunat în noua sa tunică din lână neagră, cu dragonul stacojiu brodat pe piept. Illyrio şi Ser Jonah stăteau lângă el. Locul lor era unul de mare onoare, doar puţin mai jos decât cavalerii de sânge ai khal-ului, însă Dany putea vedea furia din ochii liliachii ai fratelui său. Nu-i plăcea să fie mai prejos decât ea şi turba de furie când sclavii ofereau prima oară bucatele khal-ului şi miresei sale, servindu-l apoi pe el cu porţiile pe care ei le refuzau. Nu putea face nimic altceva decât să-şi înfrâneze resentimentele, şi aşa făcea, starea sa de spirit întunecându-se tot mai mult, cu fiecare oră, cu fiecare insultă adusă persoanei sale.
Dany nu se mai simţise niciodată atât de singură pe când şedea în miezul acelei hoarde imense. Fratele ei îi spusese să zâmbească, aşa că zâmbi până ce faţa începu s-o doară, iar lacrimile îi ajunseră fără voie în ochi. Se străduia să le ascundă, ştiind cât de furios ar fi Viserys dacă ar vedea-o plângând, înspăimântat de felul în care ar putea reacţiona Khal Drogo. se aduceau bucate, carne aburindă şi cârnaţi groşi, negri, şi plăcinte Dothraki în sânge, iar mai târziu fructe şi ierburi aromatice şi aluaturi fine din bucătăriile din Pentos, însă le refuza pe toate. Stomacul ei era întors pe dos şi ştia că n-ar mai fi putut ţine nimic.
Nu avea nici cu cine să vorbească. Khal Drogo urla comenzi şi glume spre oamenii săi, râzând la răspunsurile lor, dar abia dacă se uita la Dany, aflată lângă el. Nu aveau nici un limbaj comun. Dothraki erau de neînţeles pentru ea, iar khal-ul abia dacă ştia câteva cuvinte în valyriana barbarizată a Oraşelor Libere şi nici o iotă din Limba Comună a celor Şapte Regate. Ea s-ar fi bucurat chiar şi de o conversaţie cu Illyrio şi fratele ei, dar ei se aflau prea departe, jos, ca s-o poată auzi.
Şedea în mătăsurile ei de nuntă, făcându-şi de lucru cu o cupă de vin cu miere, vorbindu-şi sieşi, în tăcere. Sunt sânge din sânge de dragon, îşi spuse ea. Sunt Daenerys Stormhorn, Prinţesă de Piatra Dragonului, din sângele şi sămânţa lui Aegon Cuceritorul.
Soarele era ridicat la numai un pătrar din drumul lui pe cer, când văzu primul om murind. Tobele băteau, iar câteva dintre femei dansau pentru khal. Drogo privea fără nici o expresie, însă ochii săi le urmăreau mişcările şi, din când în când, le azvârlea câte un medalion de bronz pentru care femeile să se bată.
Şi războinicii priveau. Unul dintre ei păşi în cele din urmă în cerc şi o înşfacă de braţ pe una dintre dansatoare, o puse la pământ şi se împreună cu ea chiar acolo, aşa cum un armăsar se împreunează cu o iapă. Illyrio îi spusese că s-ar putea întâmpla aşa ceva. „Dothraki se împreunează ca animalele din cirezile lor. În khalasar nu există nici un fel de intimitate, iar ei nu înţeleg păcatul sau ruşinea aşa cum le înţelegem noi.
Dany îşi mută privirile de la acuplare, înspăimântându-se când înţelese ce se întâmpla, însă un al doilea războinic păşi înainte, apoi un al treilea şi curând nu mai avea cum să-şi ferească privirile. Doi bărbaţi înşfăcară aceeaşi femeie. Auzi un strigăt şi văzu o îmbrânceală, iar într-o clipită arakhs-urile ţâşniră afară, tăişuri lungi, ascuţite ca briciurile, jumătate săbii şi jumătate seceri. Începu un dans al morţii, pe când războinicii îşi dădeau ocol lovind, sărind unul spre celălalt, rotindu-şi săbiile deasupra capetelor şi urlând insulte cu fiecare ciocnire. Nimeni nu făcu nici o încercare de a-i opri.
Se termină la fel de repede pe cât începuse. Arakhs-urile se izbeau mai repede decât putea Dany vedea, unul dintre bărbaţi făcu un pas greşit, iar celălalt roti sabia într-o arcuire strânsă. Oţelul muşcă din carne puţin deasupra şoldului şi-l deschise de la şira spinării până la buric, risipindu-i maţele în praf. Pe când învinsul murea, învingătorul înşfacă cea mai apropiată femeie, nici măcar acea pentru care se luptaseră, şi o posedă acolo, pe loc. Sclavii târâră cadavrul, iar dansul se reluă.
Magister Illyrio o prevenise şi despre asta. „O nuntă Dothraki fără cel puţin trei morţi este socotită o afacere plicticoasă”, spusese el. Nunta ei era mai cu seamă binecuvântată; înainte de sfârşitul zilei, muriseră deja doisprezece bărbaţi.
Odată cu trecerea orelor, groaza crescu în Dany, până ce ajunse să facă tot posibilul să nu strige. Îi era teamă de neamul Dothraki, ale cărui obiceiuri i se păreau străine şi monstruoase, de parcă ar fi fost animale în piele de om şi nicidecum oameni adevăraţi. Îi era teamă de fratele ei, de ceea ce ar fi putut face dacă greşea. Dar mai mult decât orice, se temea de ce se va întâmpla la noapte sub cerul înstelat, când fratele ei o va lăsa pradă matahalei uriaşe care stătea şi bea lângă ea, cu un chip neclintit şi crud, ca o mască de bronz.
Sunt sânge din sânge de dragon, îşi spuse ea din nou.
Când, în cele din urmă, soarele coborî pe cer, Khd Drogo bătu din palme şi tobele şi strigătele şi ospăţul se opriră dintr-odată. Drogo se ridică şi o ridică şi pe Dany în picioare, lângă el. Era vremea aducerii darurilor pentru mireasa lui. Iar după daruri, ştia ea, după ce soarele se va fi culcat, venea timpul pentru prima partidă de călărie şi consumarea căsătoriei. Dany încerca să alunge acest gând, dar el nu o părăsea. Se sforţa să nu înceapă să tremure.