— Am putea face şi asta, cum să nu, zise Ned, însă avem îndatoriri acum, stăpânul meu… faţă de domeniu, faţă de copiii noştri — eu faţă de doamna mea, iar tu faţă de regină. Nu mai suntem băietanii care am fost odată.
— N-ai fost niciodată un băietan, bombăni Robert. Mare păcat. Şi totuşi, s-a întâmplat odată şi asta… cum o chema pe fata aia de rând a ta? Becca? Nu, aia era una de-a mea, cu păr negru şi ochi dulci, mari, de te puteai îneca în ei. A ta era… Aleena? Nu. Mi-ai spus odată. Era Merryl? Ştii despre care vorbesc, mama bastardului tău.
— Numele ei era Wylla, răspunse Ned cu o politeţe rece, şi aş prefera să nu vorbesc despre ea.
— Wylla. Da. Regele rânji. Trebuie să fi fost o femeiuşcă tare, dacă l-a făcut pe Lord Eddard Stark să-şi uite de onoare, chiar şi numai pentru o oră. Nu mi-ai po-vestit niciodată cum arăta.
Gura lui Ned se strânse de furie.
— Nici n-am să-ţi spun. Las-o baltă, Robert, pentru dragostea pe care spui că mi-o porţi. M-am dezonorat singur, şi pe mine şi pe Catelyn, în faţa zeilor şi a oamenilor deopotrivă.
— Zeii au milă, iar tu abia dacă o cunoşteai pe Catelyn.
— Am luat-o de soţie. Îmi purta copilul.
— Eşti prea aspru cu tine, Ned. Aşa ai fost întotdeauna. La naiba, nici o femeie nu-l vrea pe Baelor cel Binecuvântat în patul ei. Se lovi cu palma de genunchi. Ei bine, nu am să te forţez, dacă o pui aşa de mult la suflet, deşi uneori eşti aşa de ţepos, încât ar trebui să-ţi pui un arici pe pecete.
Soarele care se înălţa trimitea degete de lumină prin ceţurile palide ale zorilor. O câmpie vastă se întindea sub ei, golaşă şi maronie, punctată ici şi colo de movile lungi şi joase. Ned i le arătă regelui.
— Gorganele Primilor Oameni.
Robert se încruntă.
— Am nimerit într-un cimitir?
— Sunt gorgane peste tot în nord, Maiestatea Voastră. Acesta este un tărâm vechi.
— Şi rece, bombăni Robert, strângându-şi mai tare mantia în jurul său. Gărzile îşi struniseră caii în urma lor, la poalele colinei. Ei bine, nu te-am adus până aici ca să vorbim despre morminte sau să flecărim despre bastardul tău. Azi-noapte a sosit un mesager din partea Lordului Varys, de la Debarcaderul Regelui. Uite.
Regele scoase o bucată de hârtie din centura sa şi i-o întinse lui Ned. Varys, eunucul, era maestrul şoptitor al regelui. Acum îl servea pe Robert aşa cum îl servise şi pe Aerys Targaryen. Ned desfăşură neliniştit hârtia, gândindu-se la Lysa şi la acuzaţiile ei îngrozitoare, însă mesajul nu o privea pe Lady Arryn.
— Care-i sursa acestei informaţii?
— Ţi-l aminteşti pe Ser Jorah Mormont?
— Nici n-aş avea cum să-l uit, zise Ned fără menajamente. Mormonţii din Insula Ursului erau membrii unei Case vechi, mândri şi onorabili, însă pământurile lor erau reci şi îndepărtate, sărace. Ser Jorah încercase să mai umple vistieria familiei vânzând nişte braconieri unui negustor de sclavi Tyroshi. Din moment ce Mormonţii erau stegarii Casei Stark, ofensa sa dezonorase nordul. Ned făcuse o călătorie lungă până în vest, la Insula Ursului, doar ca să afle, la sosire, că Jorah luase o corabie care-l dusese dincolo de întinderea Gheţii şi de justiţia regelui. De atunci trecuseră cinci ani.
— Ser Jorah se află acum la Pentos, nerăbdător să obţină iertarea regală care i-ar permite să revină din exil, îi explică Robert. Lordul Varys se foloseşte bine de el.
— Aşadar, negustorul de sclavi a devenit spion, zise Ned cu dispreţ. Îi înapoie scrisoarea. Mai degrabă aş deveni un hoit.
— Varys îmi spune că spionii sunt mult mai folositori decât hoiturile, făcu Robert. Lăsându-l pe Jorah deoparte, ce crezi despre raportul ăsta?
— Daenerys Targaryen s-a măritat cu un oarecare stăpân de cai Dothraki. Ce-i cu asta? Să trimitem şi noi vreun dar de nuntă?
— Un cuţit poate. Unul bine ascuţit şi un om îndrăzneţ, capabil să-l folosească.
Ned nu fu deloc surprins; ura lui Robert pentru Targaryeni era ca o nebunie. Îşi amintea vorbele grele pe care le schimbaseră când Tywin Lannister se prezentase la Robert cu trupul soţiei lui Rhaegar şi ale copiilor lui, ca un semn al loialităţii sale. Ned spusese că era crimă; Robert o numise război. Când protestase că tânărul prinţ şi prinţesa nu erau mai mult decât nişte bebeluşi, noul său rege răspunsese: „Nu văd nici un bebeluş. Numai odrasle de dragon”. Nici măcar Jon Arryn nu fusese în stare să liniştească furtuna. Eddard Stark călărise toată ziua aceea cuprins de o furie rece, să poarte ultimele bătălii ale războiului de unul singur, în sud. Mai trebuise încă o moarte ca să-i împace; moartea Lyannei şi durerea pe care o împărtăşiseră după dispariţia ei.
De data asta, Ned reuşi să-şi ţină nervii.
— Maiestatea Voastră, fata abia dacă e ceva mai mult de un copil. Nu sunteţi Tywin Lannister, să ucideţi ne* vinovaţi. Se spunea că fetiţa cea mică a lui Rhaegar plânsese când o trăseseră din pat pentru a o arunca în săbii. Băiatul nu era decât un bebeluş, dar soldaţii Lordului Tywin îl smulseseră de la sânul mamei sale şi-i zdrobiseră capul de un perete.
— Şi pentru cât timp va rămâne nevinovată? Vorbele lui Robert erau tot mai aspre. Această copilă îşi va desface curând picioarele şi va începe să împuieze şi să aducă pe lume odrasle de dragon, ca să mă năpăstuiască pe mine.
— Şi totuşi, zise Ned, uciderea copiilor… ar fi o nemernicie… ceva cumplit…
— Cumplit? tună regele. Ce i-a făcut Aerys fratelui tău a fost cumplit. Modul în care a murit tatăl tău, lordul, a fost cumplit. Şi Rhaegar… de câte ori crezi că a violat-o pe sora ta? De câte sute de ori? Glasul său devenise atât de răsunător încât calul fornăia nervos sub el. Regele trase tare de hăţuri, potolind animalul, şi îndreptă spre Ned un deget acuzator. Am să ucid orice Targaryen pe care pot să pun mâna, până ce vor fi cu toţii fel de morţi ca şi dragonii lor, iar apoi am să mă uşurez pe mormintele lor.
Ned ştia că era mai bine să nu-l contrazică atunci când era cuprins de furie. Dacă trecerea anilor nu potolise setea de răzbunare a lui Robert, nici una dintre vorbele lui n-ar fi ajutat.
— Pe asta nu poţi să pui mâna, aşa-i? spuse el calm.
Gura regelui se strânse într-o strâmbătură amară.
— Nu, zeii fie blestemaţi. Vreun brânzar Pentoshiplin de vărsat i-a momit pe fratele ei şi pe ea, i-a închis în hardughia lui cu tot felul de eunuci cu pălăriile lor ascuţite, iar acum i-a predat către Dothraki. Ar fi trebuit să pun să fie omorâţi cu ani în urmă, când era uşor de ajuns la ei, dar Jon era la fel de prost ca tine. Iar eu, şi mai smintit, l-am ascultat.
— Jon Arryn a fost un bărbat înţelept şi o Mână bună.
Robert pufni. Furia îl părăsea la fel de repede precum venea.
— Se spune că acest Khal Drogo are o sută de mii de oameni în hoarda lui. Ce ar mai spune Jon şi de asta?
— Ar spune că nici chiar un milion de Dothraki nu reprezintă o ameninţare pentru regat, atâta vreme cât rămân de partea cealaltă a mării înguste, răspunse Ned calm. Barbarii nu au corăbii. Detestă şi se tem de marea deschisă.
Regele se foi nervos în şa.
— Poate. Dar există corăbii care pot fi obţinute în Oraşele Libere. Îţi spun eu, Ned, nu-mi place căsătoria asta. Încă mai sunt oameni prin cele Şapte Regate care-mi spun Uzurpatorul. Ai uitat câte Case au luptat pentru Targaryeni în război? Acum trag de timp, dar dă-le şi o jumătate de ocazie şi m-ar omorî în pat, cu fiii mei lângă mine. Dacă regele cerşetor trece marea cu hoardele de Dothraki în spatele lui, trădătorii i se vor alătura.