— Nu va trece, promise Ned. Iar dacă, printr-o minune, o va face, îl vom arunca înapoi în mare. Odată ai ales un nou Păzitor al Estului…
Regele bombăni.
— Pentru ultima oară spun, nu-l voi desemna pe băieţandrul Arryn Păzitor. Ştiu că băiatul este nepotul tău, dar cum Targaryenii se urcă în pat cu Dothrakii, aş fi nebun să las un sfert din regat pe umerii unui copil bolnăvicios.
Ned se pregătise pentru asta.
— Totuşi, trebuie să avem un Păzitor pentru Est. Dacă Robert Arryn nu este bun, desemnează-l pe unul dintre fraţii tăi. Stannis a dovedit ce poate, cu vârf şi îndesat, la asediul de la Capătul Furtunii.
Lăsă numele să plutească în aer pentru o clipă. Regele se încruntă fără să spună nimic. Nu părea să fie în largul său.
— Asta e, sfârşi Ned liniştit, numai dacă nu cumva ai promis deja onorurile altuia.
Pentru o clipă, Robert avu bunul-simţ să pară uluit. Dar la fel de repede, expresia i se preschimbă într-una de iritare.
— Şi ce ar fi dacă aş fi făcut-o?
— E Jaime Lannister, nu?
Robert îşi îmboldi din nou calul şi o luă în jos pe colină, spre gorgane. Ned ţinea pasul cu el. Regele călărea cu ochii ţintă înainte.
— Da, spuse el în cele din urmă — un singur cuvânt, greu, ca încheiere a discuţiei.
— Regicid, spuse Ned. Zvonurile erau, deci, adevărate. Se mişca pe un teren periculos acum, ştia asta. Un bărbat capabil şi curajos, fără îndoială, zise el cu prudenţă, însă tatăl său este Păzitorul Vestului, Robert. Cu timpul, Ser Jaime va prelua el această onoare. Nici un bărbat n-ar trebui să deţină şi Estul şi Vestul. Lăsă nerostită îngrijorarea sa adevărată; că numirea ar pune jumătate din armatele regatului în mâinile Lannisterilor.
— Voi purta bătălia când duşmanul se va arăta pe câmpul de luptă, zise regele cu încăpăţânare. Dar până una, alta, Lordul Tywin pare etern, la fel ca şi Casterly Rock, aşa că mă îndoiesc că Jaime va prelua succesiunea prea curând. Nu mă mai pisălogi cu asta, Ned, zarurile au fost aruncate.
— Maiestatea Voastră, pot să vă vorbesc pe faţă?
— Se pare că-mi este imposibil să te opresc, bombăni Robert.
— Aveţi încredere în Jaime Lannister?
— E fratele geamăn al nevestei mele, un Frate Jurat din Garda Regelui, viaţa sa şi averea şi onoarea lui sunt toate ale mele.
— Tot aşa cum au fost şi ale lui Aerys Targaryen, sublinie Ned.
— De ce să nu am încredere în el? A făcut tot ce i-am cerut până acum. Sabia sa m-a ajutat să câştig tronul pe care stau.
Sabia lui te-a ajutat să mânjeşti tronul pe care stai, se gândi Ned, însă nu-şi permise ca vreun cuvânt să i se desprindă de pe buze.
— A depus un jurământ, că va apăra viaţa regelui său cu propria sa viaţă. Apoi a deschis gâtul regelui cu o sabie.
— Şapte iaduri, cineva trebuia să-l ucidă pe Aerys! spuse Robert strunindu-şi brusc calul, oprindu-se lângă vechiul gorgan. Dacă Jaime n-ar fi făcut-o, ar fi trebuit s-o facă unul dintre noi, tu sau eu.
— Noi nu eram Fraţi Juraţi din Garda Regelui, zise Ned. Venise vremea ca Robert să audă întregul adevăr, hotărî el, aici şi acum. Vă amintiţi de Trident, Maiestatea Voastră?
— Mi-am câştigat coroana acolo. Cum aş putea să uit?
— V-aţi ales cu o rană de la Rhaegar. Aşa că atunci când apărarea Targaryeană s-a destrămat şi a fugit, aţi lăsat urmărirea lor în mâna mea. Rămăşiţele armatei lui Rhaegar au fugit înapoi la Debarcaderul Regelui. Le-am urmărit. Aerys era în Fortăreaţa Roşie, cu câteva mii de loialişti. Mă aşteptam să găsim porţile ferecate.
Robert scutură nerăbdător din cap.
— În loc de asta, ai descoperit că oamenii noştri luaseră deja oraşul. Şi ce-i cu asta?
— Nu au fost oamenii noştri. Oamenii lui Lannister. Leul de Lannister s-a repezit peste metereze, nu cerbul încoronat. Iar ei au luat oraşul prin trădare.
Războiul durase aproape un an. Lorzii, mari sau mici, se înghesuiseră sub flamurile lui Robert, alţii rămăseseră loiali lui Targaryen. Mândrii Lannisteri de la Casterly Rock, Paznicii Vestului, rămăseseră nepăsători* ignorând chemările la arme venite atât de la rebeli, cât şi de la loialişti. Aerys Targaryen trebuie să fi crezut că zeii îi răspunseseră la rugăminţi când Lordul Tywin Lannister apăruse înaintea porţilor de la Debarcaderul Regelui cu o armată de douăsprezece mii de oameni, promiţând credinţă. Aşa că regele nebun ordonase înfăptuirea ultimului său act nebunesc. Îşi deschisese oraşul înaintea leilor de la poartă.
— Trădarea a fost moneda pe care Targaryenii o cunoşteau prea bine, zise Robert. Furia i se aduna din nou. Lannisterii i-au plătit la fel. Nu a fost ceva mai puţin decât ar fi meritat. N-am să-mi tulbur somnul cu asta.
— Nu aţi fost acolo, zise Ned cu amărăciune în glas. Somnul chinuit nu-i era deloc străin. Îşi trăise minciuni-le timp de paisprezece ani, şi totuşi încă-l mai hăituiau noaptea. Nu a fost nimic onorabil în cucerirea asta.
— Să-ţi ia Ceilalţi onoarea! blestemă Robert. Ce ştiau Targaryenii despre onoare? Coboară în cripta aia şi întreab-o pe Lyanna despre onoarea dragonului!
— Aţi răzbunat-o pe Lyanna la Trident, zise Ned, oprindu-se lângă rege.
Promite-mi, Ned, îi şoptise ea.
— Asta nu a adus-o înapoi. Robert privi în altă parte, spre depărtările cenuşii. Zeii fie blestemaţi. Mi-au dăruit o victorie găunoasă. O coroană… Eu mă rugasem lor pentru fată. Pentru siguranţa surorii tale… şi să fie a mea, aşa cum era hărăzit să fie. Te întreb, Ned, la ce bun să mai port o coroană? Zeii şi-au bătut joc de rugăminţile regilor şi de ale văcarilor la fel.
— Nu pot să răspund în locul zeilor, Maiestatea Voastră… doar atât pot să spun, ce am găsit în acea zi, când am intrat în sala tronului. Aerys zăcea mort pe podea, înecat în propriul său sânge. Capetele lui de dragon priveau în jos, de pe pereţi. Oamenii lui Lannister erau peste tot. Jaime purta mantia albă a Gărzii Regelui peste armura lui aurită. Parcă-l văd şi acum. Până şi sabia lui era aurită. Era aşezat pe Tronul de Fier, la înălţime faţă de cavalerii săi, purtând un coif în forma unui cap de leu« Cum mai strălucea!
— Asta se cunoaşte prea bine, se plânse regele.
— Eu eram tot călare. Ara străbătut întreaga lungime a sălii în tăcere, între şirurile lungi de hârci de dragon. Mă simţeam de parcă mă priveau, cumva. M-am oprit înaintea tronului, privind în sus, spre el. Sabia sa aurită era pusă peste picioare, cu ascuţişul înroşit de sângele regelui. Oamenii mei umpleau sala în urma mea. Oamenii lui Lannister s-au tras înapoi. Nu am rostit nici un cuvânt. L-am privit cum şedea acolo, pe tron, şi am aşteptat. În cele din urmă, Jaime a râs şi s-a ridicat. Şi-a scos coiful şi mi-a spus: „Nu te teme, Stark. Îl încălzeam doar pentru prietenul nostru, Robert. Mă tem că nu este un loc foarte confortabil.”
Regele îşi trase capul înapoi şi izbucni în hohote. Râsul lui stârni dintre ierburile înalte un stol de ciori. Se înălţară în aer cu bătăi sălbatice din aripi.
— Te gândeşti că ar trebui să nu mă încred în Lannister pentru că a stat o dată pe tronul meu, pentru câteva momente? Se scutură din nou de râs. Jaime nu avea de-cât vreo şaptesprezece ani, Ned. De-abia ceva mai mult ca un băietan.
— Băietan sau bărbat, nu avea nici un drept să stea pe tronul ăla.