— Sunt mai multe chestiuni care necesită atenţia dumneavoastră imediată, doamna mea. În afară de administrator, mai avem nevoie de un comandant al gărzii în locul lui Jory, un maestru de călărie…
Ochii ei se întoarseră brusc şi-l găsiră.
— Un maestru de călărie?
Vocea ei era ca un bici. Maester părea intimidat.
— Da, doamna mea. Hullen a plecat cu Lord Eddard, aşa că…
— Fiul meu zace aici frânt şi pe moarte, Luwin, iar tu doreşti să discutăm despre un nou maestru de călărie? Crezi că-mi pasă ce se întâmplă la grajduri? Crezi că-mi pasă câtuşi de puţin? Aş măcelări cu bucurie toţi caii din Winterfell cu propriile mele mâini dacă asta ar deschide ochii lui Bran, înţelegi? Pricepi?
El îşi plecă privirile.
— Da, doamna mea, dar chestiunile…
— Am să mă ocup eu de ele, zise Robb.
Catelyn nu-l auzise intrând, dar era acolo, în pragul uşii, privind-o. Ţipase, îşi dădu ea seama, simţind un val brusc de ruşine. Ce se întâmpla cu ea? Era atât de obosită, iar capul o durea mai tot timpul.
Maester Luwin privi de la Catelyn la fiul ei.
— Am pregătit o listă cu cei pe care am putea să-i luăm în considerare pentru funcţiile rămase libere, zise el întinzându-i lui Robb o hârtie scoasă din mânecă.
Fiul ei privi spre nume. Venise de afară, observă Catelyn, obrajii-i erau roşii din cauza aerului rece, iar părul îi era zburlit din cauza vântului.
— Buni oameni, spuse el. Vorbim despre ei mâine. Îi înapoie lista cu nume.
— Foarte bine, stăpâne.
— Lasă-ne acum, spuse Robb.
Maester Luwin se înclină şi plecă. Robb închise uşa şi se întoarse spre ea. Avea sabie, remarcă ea.
— Mamă, ce faci?
Catelyn considerase întotdeauna că Robb îi semăna; la fel ca Bran şi Rickon şi Sansa, avea culoarea neamului Tully, părul roşcat, ochii albaştri. Dar acum, pentru prima dată, distinse ceva din Eddard Stark pe chipul său, ceva la fel de sever şi de aspru.
— Ce fac? repetă ea uimită. Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Ce-ţi imaginezi că fac? Am grijă de fratele tău. Mă îngrijesc de Bran.
— Asta spui tu că faci? Nu ai mai ieşit din camera asta de când a fost rănit Bran. Nu ai venit nici măcar la poartă, când tata şi fetele au plecat spre sud.
— Mi-am luat rămas-bun de la ei aici, şi i-am privit plecând de la fereastră.
Îl implorase pe Ned să nu plece, nu acum, după toate cele ce se întâmplaseră; acum totul se schimbase, nu putea vedea asta? Nu avusese nici un rost, însă. El nu mai avea de ales, îi spusese, şi apoi alesese plecarea.
— Nu-l pot părăsi nici măcar pentru o clipă, pentru că orice moment ar putea fi ultima sa clipă. Trebuie să fiu cu el dacă… dacă…
Luă mâna moale a fiului ei, strecurându-şi degetele printre ale lui. Era atât de fragil şi slab, fără nici o urmă de putere în mână, dar încă mai putea simţi căldura vieţii pe sub piele.
Vocea lui Rob se înmuie.
— Nu va muri, mamă. Maester Luwin spune că timpul celui mai mare pericol a trecut.
— Şi dacă Maester Luwin se înşală? Şi dacă Bran are nevoie de mine şi eu nu sunt aici?
— Rickon are nevoie de tine, spuse Robb aspru. Are numai trei ani, nu înţelege ce se petrece. Crede că toată lumea l-a părăsit, aşa că se ţine după mine toată ziua, lipindu-se de piciorul meu şi plângând. Eu nu ştiu ce să fac cu el. Se opri o clipă, muşcându-şi buza de jos, la fel cum făcea când era mic. Mamă, şi eu am nevoie de tine. Încerc, dar nu pot… Nu pot să le fac pe toate singur.
Vocea lui se frânse, năpădită de o emoţie bruscă, iar Catelyn îşi aminti că nu avea decât paisprezece ani. Ar fi vrut să se ridice de acolo şi să meargă la el, însă Bran o ţinea încă de mână şi nu se putea mişca. Afară, lângă turn, lupul începu să urle. Catelyn se cutremură, doar pentru o clipă.
— E al lui Bran.
Robb deschise fereastra şi lăsă aerul nopţii să intre în încăperea neaerisită din turn. Urletele crescură în intensitate. Era un sunet singuratic şi rece, plin de melancolie şi disperare.
— Nu, îi spuse ea. Bran are nevoie de căldură.
— Trebuie să-i audă glăsuind, zise Robb. Undeva, prin Winterfell, un al doilea lup începu să urle, alăturându-se primului. Apoi un al treilea, mai aproape.
— Câinele Lăţos şi Vântul Cenuşiu, făcu Robb, pe când urletele lor se înălţau împreună. Îi poţi deosebi, dacă asculţi cu atenţie.
Catelyn tremura. Din cauza durerii, a frigului, din pricina urletelor lupilor străvechi. Noapte după noapte, urletele şi vântul rece şi castelul cenuşiu şi pustiu rămâneau la fel, fără să se schimbe nici o clipă, iar băiatul ei zăcea acolo, frânt, cel mai drag dintre copiii săi, cel mai blând, Bran, cel căruia îi plăcea să râdă şi să se caţere şi care visa la rangul de cavaler, toate erau duse acum, nu-l va mai vedea niciodată râzând din nou. Plângând, îşi trase mâna dintr-a lui şi-şi acoperi urechile să nu mai audă acele urlete îngrozitoare.
— Fă-i să se oprească! ţipă ea. Nu mai suport, fă-i să se oprească, omoară-i dacă trebuie, dar fă-i să se oprească!
Nu-şi mai amintea când căzuse la podea, dar acolo era acum, iar Robb o ridică, ţinând-o în braţele sale puternice.
— Nu-ţi fie teamă, mamă. Nu-i vor face niciodată vreun rău. O ajută să meargă spre patul ei îngust, din colţul camerei de suferinţă. Închide ochii, rosti el blând. Odihneşte-te. Maester Luwin mi-a spus că abia dacă ai dormit de când cu căderea lui Bran.
— Nu pot, plânse ea. Să mă ierte zeii, Robb, nu pot» dacă moare în timp ce eu dorm, şi dacă moare, dacă moare… Lupii urlau încă. Ea ţipă şi-şi puse din nou palmele la urechi. Oh, zei, închide fereastra!
— Dacă-mi promiţi că ai să dormi. Robb se duse la fereastră, dar tocmai când se întinse spre obloane, un alt zgomot se alătură urletelor de jelanie ale lupilor străvechi. Câini, spuse el, ascultând. Toţi câinii latră. Nu au mai făcut asta până acum… Catelyn auzi cum respiraţia i se oprise în gât. Când privi în sus, faţa lui pălise sub lumina lămpii. Foc, şopti el.
Foc, se gândi ea; iar apoi: Bran!
— Ajută-mă, rosti ea grăbită, ridicându-se. Ajută-mă cu Bran.
Robb nu părea să o audă.
— Turnul bibliotecii este în flăcări, zise el. Catelyn putea vedea acum, prin ferestre, tremuratul luminii roşiatice. Se aşeză, uşurată. Bran era în siguranţă. Biblioteca se afla dincolo de curte, nu exista nici o cale prin care focul sa ajungă aici.
— Mulţumesc zeilor, murmură ea.
Robb privi spre ea de parcă ar fi înnebunit.
— Mamă, stai aici. Mă întorc imediat ce va fi stins focul. Apoi o luă la fugă. Îl auzi strigând la gărzile de lângă încăpere, îi auzi coborând împreună într-o goană nebună, sărind câte două, trei trepte deodată.
Afară, în curte, se auzeau strigăte de „Foc!”, urlete, zgomote de paşi, fornăitul cailor înspăimântaţi şi lătratul frenetic al câinilor de la castel. Urletul lupilor dispăruse, îşi dădu ea seama. Lupii străvechi tăcuseră.
Catelyn rosti, în tăcere, o rugăciune de mulţumire către zeul cu şapte feţe, pe când se ducea la fereastră. De-a lungul curţii, limbi lungi de foc ieşeau din ferestrele bibliotecii. Privi cum fumul se ridica spre cer şi se gândi, cu tristeţe, la toate cărţile pe care Casa Stark le adunase în decursul secolelor. Apoi trase obloanele.