— Ea nu-i câine, e un lup străvechi, remarcă Sansa, pe când Lady îşi lingea ghearele cu o limbă aspră. Oricum, tata mi-a spus că-i putem ţine cu noi dacă vrem.
Septa nu era încântată.
— Eşti o fată bună, Sansa, dar când este vorba despre creatura aceea, devii la fel de refractară ca şi sora ta, Arya. Apoi se încruntă. Pe unde umblă Arya în dimineaţa asta?
— Nu-i e foame, spuse Sansa, ştiind prea bine că sora sa se strecurase, probabil, în bucătărie cu câteva ore înainte şi-şi făcuse rost de un mic dejun de la vreun băiat de pe acolo.
— Aminteşte-i să se îmbrace frumos astăzi. Poate în catifea cenuşie. Suntem cu toatele invitate să ne plimbăm împreună cu regina şi Prinţesa Myrcella în casa regală pe roţi şi trebuie să arătăm cât se poate de bine.
Sansa arăta, deja, cât se poate de bine. Îşi pieptănase părul lung, roşcat, până la strălucire şi îmbrăcase cele mai frumoase mătăsuri albastre ale ei. De-abia aşteptase ziua de astăzi, de mai bine de o săptămână. Era o mare onoare să te plimbi cu regina şi, în afară de asta, s-ar putea ca şi Prinţul Jeffrey să fie pe acolo. Logodnicul ei. Numai gândindu-se la asta, inima începea să-i bată nebuneşte, deşi nu se vor căsători decât peste ani şi ani. Sansa încă nu-l cunoştea cu adevărat pe Jeffrey, dar se îndrăgostise de el. Era tot ceea ce visase că ar putea fi prinţul ei, înalt şi frumos, puternic, cu un păr ca aurul. Preţuia orice ocazie de a fi împreună cu el, puţine câte erau. Singurul lucru care o speria pe ziua de azi era Arya. Arya avea un stil de a distruge totul. Niciodată nu puteai şti ce va face.
— Am să-i spun, zise Sansa deloc sigură, dar se va îmbrăca aşa cum face întotdeauna. Sper că nu va fi ceva prea jenant. Aş putea fi scuzată?
— Da.
Septa Mordane îşi oferi încă o felie de pâine cu miere, iar Sansa se ridică de pe bancă. Lady se luă după ea când ieşi din sala mare a hanului.
Afară, se opri pentru o clipă în mijlocul strigătelor şi blestemelor şi scârţâitului roţilor de lemn, pe când bărbaţii adunau corturile şi pavilioanele şi încărcau căruţele j pentru încă o zi de marş. Hanul era o clădire cu trei etaje, din piatră spălăcită la culoare, cel mai mare pe care-l văzuse Sansa vreodată, dar chiar şi aşa, avea spaţii de cazare pentru numai o treime din suita regelui, care se mărise la peste patru sute de oameni, plus curtea tatălui ei şi călăreţii liberi care li se alăturaseră pe drum.
O găsi pe Arya pe malul Tridentului, încercând să o ţină pe Nymeria nemişcată în timp ce-i peria noroiul uscat din blană. Lupului străvechi nu-i plăcea procedeul. Arya purta aceleaşi haine de piele pentru călărie pe care le avusese şi ieri şi alaltăieri.
— Mai bine ai pune pe tine ceva frumos, îi spuse Sansa. Aşa a zis Septa Mordane. Călătorim astăzi în casa pe roţi a reginei, împreună cu Prinţesa Myrcella.
— Nu vreau, zise Arya, încercând să descâlcească o şuviţă din blana cenuşie a Nymeriei. Mycah şi cu mine vom călări în sus pe râu şi vom căuta rubine la vad.
— Rubine? făcu Sansa uimită. Ce fel de rubine?
Arya îi aruncă o privire de parcă i-ar fi spus că era o proastă.
— Rubinele lui Rhaegar. Acolo este locul unde l-a ucis regele Robert şi a câştigat coroana.
Sansa o privi neîncrezătoare pe sfrijita de soră-sa.
— Nu poţi să cauţi rubine, ne aşteaptă prinţesa. Regina ne-a invitat pe amândouă.
— Nu-mi pasă, răspunse Arya. Casa pe roţi nici măcar nu are ferestre, nu poţi vedea nimic.
— Ce-ai vrea să vezi? zise Sansa, iritată. Fusese atât de entuziasmată de invitaţie, iar acum proasta de soră-sa avea de gând să distrugă totul, aşa cum se temuse ea. Sunt numai câmpii, ferme şi avanposturi.
— Ba, nu, făcu Arya cu încăpăţânare. Dacă vii o dată cu noi, ai să vezi.
— Detest să călăresc, spuse Sansa agitată. Nu faci altceva decât să te murdăreşti, să te umpli de praf şi de bătături.
Arya dădu din umeri.
— Stai nemişcată, o repezi ea pe Nymeria. Nu te rănesc. Apoi, către Sansa: Când traversam Gâtul, am numărat treizeci şi şase de flori pe care nu le-am mai văzut înainte, iar Mycah mi-a arătat o şopârlă-leu.
Sansa se înfiora. Le trebuiseră douăsprezece zile ca să traverseze Gâtul, hurducăindu-se pe un drum întortocheat, printr-o mlaştină întunecată, nesfârşită, iar ea detestase fiecare clipă. Aerul fusese umed şi lipicios, drumeagul atât de îngust, încât nu putuseră să ridice o tabără ca lumea pentru noapte şi trebuiseră să se oprească direct la drumul regelui. Pâlcuri dese de copaci pe jumătate acoperiţi de ape se înghesuiau aproape de ei, iar de pe crengi alunecau perdele de mucegai albicios. Flori uriaşe înfloreau în mocirlă şi pluteau în ochiuri de apă stătută, însă dacă erai atât de prost încât să părăseşti drumeagul ca să le culegi, te aşteptau nisipurile mişcătoare care să te înghită, şerpii care pândeau din copaci şi şopârlele-leu, plutind pe jumătate scufundate în apă, precum buştenii negri, cu ochi şi dinţi.
Bineînţeles, nimic din toate astea nu o oprise pe Arya. Într-o zi venise înapoi cu rânjetul ei cabalin, cu părul năclăit şi hainele pline de mâl, ţinând un buchet de flori purpurii şi verzi pentru tatăl lor. Sansa continuase să spere că el îi va spune să-şi vină în fire şi să se poarte ca o doamnă de familie nobilă, aşa cum ar fi trebuit, însă el nu făcuse asta, ci doar o îmbrăţişase şi îi mulţumise pentru flori. Asta doar înrăutăţise lucrurile.
Apoi ieşi la iveală că florile purpurii erau numite săruturi otrăvite, iar Arya se alese cu o mâncărime pe mâini. Sansa credea ca asta îi servise drept lecţie, însă Arya răsese, iar ziua următoare se frecase cu nămol pe braţe, la fel ca o femeie ignorantă, de la ţară, doar pentru că prietenul ei, Mycah, îi spusese că asta alunga mâncărimea. Avea zgârieturi pe braţe şi umeri, dungi vineţii şi urme verzi şi gălbui, Sansa le văzuse când sora sa se dezbrăcase pentru culcare. Cum se alesese cu ele, numai cei şapte zei ştiau.
Arya continua, periind smocurile de blană încâlcită ale Nymeriei şi flecărind despre lucrurile văzute în călătoria spre sud.
— Săptămâna trecută am găsit un turn de pază părăsit iar cu o zi mai înainte am zărit o herghelie de cai sălbatici. Ar fi trebuit să-i vezi şi tu fugind, când au simţit mirosul Nymeriei. Lupoaica se răsucea sub strânsoarea ei şi Arya o muştrului. Încetează, trebuie să fac şi partea cealaltă, eşti năclăită toată.
— Nu trebuie să părăseşti coloana, îi reaminti Sansa. Aşa a zis tata.
Arya dădu din umeri.
— Nu m-am dus departe. Oricum, Nymeria a stat cu mine tot timpul. Şi nici nu plec mereu. Uneori, este distractiv să călăreşti pe lângă căruţe şi să stai de vorbă cu oamenii.
Sansa ştia totul despre oamenii cu care-i plăcea Aryei să discute: scutieri şi grăjdari şi slujnice, bătrâni şi copii dezbrăcaţi, călăreţi liberi, grosolani la vorbă şi de origine nesigură. Arya s-ar putea împrieteni cu oricine. Acest Mycah era cel mai rău; băiat de măcelar, de treisprezece ani, un sălbatic, dormea în căruţa cu carne şi mirosea ca un butuc de măcelărie. Doar vederea lui era suficientă ca Sansa sa se simtă rău, însă Arya prefera compania lui în locul ei. Sansa îşi pierdu răbdarea.
— Trebuie să vii cu mine, îi spuse surorii ei pe un ton ferm. Nu o poţi refuza pe regină. Septa Mordane te aşteaptă.
Arya nu o băgă în seamă. Smuci tare de perie. Nymeria mârâi şi fugi, jignită.