Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Bărbatul fusese dus în afara unui mic avanpost între dealuri. Robb credea că era un venetic, cu sabia pusă în slujba lui Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid. Bran simţea furnicături în piele numai la acest gând. Îşi amintea poveştile de acasă pe care le spunea Bătrâna Nan. Veneticii erau oameni cruzi, zicea ea, neguţători de sclavi, ucigaşi şi hoţi. Se însoţeau cu giganţii şi mâncătorii de cadavre, furau copile în miez de noapte şi beau sânge din coarne lustruite. Iar femeile lor se împreunau cu Ceilalţi, în timpul Nopţii celei Lungi, pentru a prăsi copii îngrozitori, doar pe jumătate oameni.

Însă bărbatul pe care-l găsiseră legat de mâini şi de picioare de zidul avanpostului, aşteptând judecata regelui, era bătrân şi slăbănog, nu cu mult mai înalt decât Robb. Îşi pierduse ambele urechi şi un deget din cauza degerăturilor şi era înveşmântat tot în negru, la fel ca un frate din Rondul de Noapte, cu deosebirea că blănurile sale erau zdrenţuite şi unsuroase.

Răsuflarea oamenilor şi a cailor se amestecau, aburite, în aerul rece al dimineţii, pe când tatăl său, stăpânul, îl descătuşase pe bărbat de zid şi-l târâse înaintea lor. Robb şi Jon erau neclintiţi pe caii lor, cu Bran între ei pe poneiul său, încercând să pară mai mare de şapte ani, încercând să pară că mai văzuse aşa ceva înainte. O adiere uşoară se strecura prin poarta avanpostului. Deasupra capetelor lor flutura flamura Casei Stark de Winterfelclass="underline" un lup ancestral gonind pe un câmp albit de gheaţă.

Tatăl lui Bran stătea solemn pe calul său, cu părul ung tremurând în vânt. Barba sa, tunsă scurt, era împestriţată cu alb, făcându-l să arate mai bătrân de cei treizeci şi cinci de ani pe care îi avea. Astăzi, privirea ochilor săi cenuşii era sumbră şi nu părea deloc bărbatul capabil să stea lângă foc seara, vorbind molcom despre vremurile eroilor şi copiilor pădurii. Acum îşi dăduse jos chipul de tată, se gândi Bran, şi arborase faţa de Lord Stark de Winterfell.

În răceala dimineţii răsunaseră întrebări şi răspunsuri, dar după aceea Bran nu-şi putu aminti prea mult din ce se spusese. În cele din urmă, nobilul său tată dădu un ordin şi doi dintre străjerii săi îl traseră pe bărbatul zdrenţăros spre butucul de carpen din centrul pieţei. Îl forţară să-şi aşeze capul pe lemnul tare şi negru. Lordul Eddard Stark descălecă şi pupilul său, Theon Greyjoy, aduse spada. „Gheaţă” se numea spada. Era la fel de lată ca braţul unui bărbat şi chiar mai lungă decât Robb. Lama era din oţel valyrian, descântată la forjare şi întunecată precum furtul. Nimic nu rezista unui tăiş din oţel valyrian.

Tatăl său îşi dădu jos mănuşile şi le întinse lui Jory Cassel, comandantul gărzii Casei sale. Luă Gheaţa cu ambele mâini şi spuse:

— În numele lui Robert din Casa Baratheon, Primul din acest Nume, Rege al Andals şi al Rhoynar, Stăpân al celor Şapte Regate şi Protector al Domeniului, prin cuvântul lui Eddard din Casa Stark, Stăpân al Winterfell şi Warden din Nord, te condamn să mori. Ridică măreaţa spadă deasupra capului.

Fratele bastard al lui Bran, Jon Snow, se apropie de el.

— Struneşte-ţi bine poneiul, îi şopti el. Şi nu privi în, altă parte. Tata va şti dacă faci asta.

Bran îşi ţinu bine poneiul în frâu şi nu privi în altă parte.

Tatăl său tăie capul bărbatului cu o singură lovitură sigură. Sângele se împrăştie pe zăpadă, la fel de roşu precum vinul de vară. Unul dintre cai dădu înapoi şi trebui să fie strunit ca să nu o ia la goană. Bran nu-şi putu desprinde ochii de la sânge. Zăpada din jurul trunchiului îl sorbea cu însetare, înroşindu-se sub privirea sa.

Capul se lovi de o rădăcină groasă şi se rostogoli. Ajunse până aproape de picioarele lui Greyjoy. Theon era un tânăr zvelt, brunet, care se distra din orice. Râse, îşi puse cizma pe cap şi-l împinse, dându-l de-a dura.

— Dobitocul, murmură Jon suficient de încet, încât Greyjoy nu-l auzi. Puse o mână pe umărul lui Bran, iar Bran privi spre fratele său vitreg. Te-ai descurcat bine, îi spuse acesta cu un aer solemn.

Jon avea doar paisprezece ani, dar era un vechi client al acestor spectacole.

Pe drumul înapoi spre Winterfell, părea că se răcorise şi mai mult, deşi vântul încetase să bată, iar soarele se ridicase şi mai mult pe cer. Bran călărea împreună cu fraţii săi, mult înaintea grupului principal, poneiul său străduindu-se din greu să ţină pasul cu caii lor.

— Dezertorul a murit cu bravură, zise Robb. Era înalt şi masiv şi creştea tot mai mult, având tenul mamei sale, o piele deschisă la culoare, păr roşcat şi ochii albaştri ai familiei Tully din Riverrun. Cel puţin a avut curaj.

— Nu, spuse Jon Snow încet. Nu a fost curaj. Ăsta era mort de frică. Puteai vedea asta în ochii lui, Stark.

Ochii lui Jon erau de un cenuşiu atât de închis, încât păreau aproape negri, dar erau puţine lucrurile care le scăpau. Era de aceeaşi vârstă ca Robb, însă nu arătau deloc la fel. Jon era zvelt, pe când Robb era musculos, avea tenul întunecat, iar Robb era palid, graţios şi agil, pe când fratele său vitreg era puternic şi rapid. Robb nu era impresionat.

— Mânca-i-ar Ceilalţi ochii, blestemă el. A murit frumos. Ne întrecem până la pod?

— S-a făcut, zise Jon, îmboldindu-şi calul s-o ia înainte. Robb înjură şi-l urmă, galopând împreună pe drum în jos, Robb râzând şi chiuind, Jon tăcut şi hotărât. Potcoavele cailor spulberau zăpada pe când goneau. Bran nu încercă să-i urmărească. Poneiul său nu putea ţine pasul. Văzuse ochii bărbatului zdrenţăros şi se gândea la asta cum. După un timp, hohotele lui Robb încetară, iar păli rea deveni din nou tăcută.

Era atât de adâncit în gânduri, încât nici nu auzi restul grupului decât când tatăl lui se apropie să călărească alături de el.

— Te simţi bine, Bran? întrebă el, fără nici o asprime.

— Da, tată, răspunse Bran.

Privi în sus. Învelit în blănurile şi pieile sale, urcat pe măreţul său cal de luptă, tatăl lui, stăpânul, se înălţa deasupra lui ca un gigant.

— Robb spune că bărbatul a murit cu curaj, dar Jon că-i era frică.

— Tu ce crezi?

Bran se gândi la asta.

— Poate un bărbat să fie curajos chiar dacă-i este frică?

— Este singura dată când un bărbat poate fi brav, îi răspunse tatăl său. Înţelegi de ce am făcut-o?

— Era un venetic, zise Bran. Veneticii fură femei şi le vând Celorlalţi. Tatăl său, stăpânitorul, zâmbi; Bătrâna Nan ţi-a spus iarăşi tot felul de poveşti. De fapt, omul a fost un dezertor din Rondul de Noapte. Nimeni nu este atât de periculos. Dezertorul ştie că viaţa sa terminată dacă e capturat, aşa că nu se dă în lături de la nici o crimă, indiferent cât de rea. Însă tu mă judeci greşit. Întrebarea era nu de ce a trebuit să moară, ci de ce eu a trebuit s-o fac.

Bran nu avea nici un răspuns pentru asta.

— Regele Robert are un călău, spuse el nesigur.

— Are, admise tatăl său. La fel ca regii Targaryen, înaintea sa. Totuşi, calea noastră este cea veche. Sângele Primilor Oameni curge încă prin venele familiei Stark, iar noi avem credinţa că bărbatul care rosteşte sentinţa trebuie să răsucească sabia. Dacă este să iei viaţa unui om, eşti dator să-l priveşti în ochi şi să-i auzi ultimele cuvinte. Iar dacă nu poţi să suporţi asta, poate că omul nu trebuie să moară. Într-o bună zi, Bran, vei fi purtătorul de flamură al lui Robb, având o stăpânire a ta, pentru fratele tău şi pentru regele tău, iar dreptatea va cădea asupra ta. Şi când va veni ziua, nu va trebui să simţi nici o plăcere în a-ţi îndeplini sarcina, dar nici să te uiţi În altă parte. Un stăpânitor care se ascunde în spatele călăilor plătiţi uită, curând, ce înseamnă moartea.