Regina era furioasă.
— Jeff va rămâne cu cicatricile alea tot restul vieţii sale.
Robert Baratheon privi spre fiul său cel mare.
— N-are decât. Poate că astfel va învăţa o lecţie. Ned, ai grijă ca fiica ta să fie readusă la ordine. Voi face acelaşi lucru şi eu cu fiul meu.
— Bucuros, Maiestatea Voastră, zise Ned cu o mare uşurare.
Robert era pe cale să plece, însă regina nu terminase încă.
— Iar cu lupul străvechi cum rămâne? strigă ea. Ce faci cu animalul care ţi-a nenorocit fiul?
Regele se opri, se întoarse, se încruntă.
— Uitasem de afurisitul de lup.
Ned putea vedea cum Arya se încordase în braţele lui Jory. Acesta vorbi imediat.
— Nu am putut găsi nici o urmă a lupului străvechi, Maiestatea Voastră.
Robert nu părea nefericit.
— Nu? Atunci aşa să fie.
Regina ridică vocea:
— O sută de dragoni de aur pentru cel care-mi aduce pielea lui.
— O blană cam scumpă, mormăi Robert. Nu vreau să am de-a face cu asta, femeie. N-ai decât să-ţi cumperi blănurile cu aurul Lannisterilor.
Regina îl privi cu răceală.
— N-aş fi crezut că eşti aşa de meschin. Regele cu care crezusem că m-am măritat mi-ar fi întins pe pat o blană de lup înainte de apusul soarelui.
Faţa lui Robert se întunecă de furie.
— Ar fi un un truc reuşit, fără nici un lup.
— Avem un lup, zise Cersei Lannister. Vocea îi era foarte calmă, dar în ochii ei verzi licărea triumful. Celorlalţi le trebui puţin până să priceapă sensul vorbelor ei, dar când şi el înţelese, regele dădu iritat din umeri.
— Cum vrei. Să se ocupe Ser Hyn de asta.
— Robert, nu poţi face asta, protestă Ned. Regele nu mai avea dispoziţie pentru alte dispute.
— Destul, Ned, nu mai vreau să aud nimic. Un lup străvechi este un animal sălbatic. Mai devreme sau mai târziu s-ar fi întors împotriva fetei tale în acelaşi mod în care a făcut-o cu fiul meu. Ia-i un câine, va fi mult mai fericită cu el.
Abia atunci Sansa păru să priceapă. Ochii ei erau marcaţi de spaimă când se opriră asupra tatălui ei.
— Nu este vorba de Lady, nu-i aşa? Însă descifra adevărul pe faţa lui. Nu, zise ea. Nu, nu, Lady nu a muşcat pe nimeni, e bună…
— Lady nici nu a fost acolo, strigă Arya furioasă. Lăsaţi-o în pace!
— Opreşte-i, se rugă Sansa, nu-i lăsa s-o facă, te rog, nu a fost Lady, a fost Nymeria. Arya a făcut-o, nu puteţi, nu a fost Lady, nu-i lăsa să-i facă rău lui Lady, va fi un lup bun, promit…
Şi începu să plângă. Tot ce mai putea Ned să facă era să o ia în braţe şi să o ţină aşa în timp ce plângea. Se uită prin încăpere, după Robert. Vechiul său prieten, de care era mai apropiat decât de orice frate.
— Te rog, Robert. Pentru dragostea pe care mi-o porţi. Pentru dragostea pe care i-o porţi surorii mele. Te rog.
Regele privi îndelung spre ei, apoi îşi întoarse privirile spre soţia sa.
— Naiba să te ia, Cersei, zise el cu ură.
Ned se ridică, desprinzându-se încet din îmbrăţişarea Sansei. Întreaga oboseală a ultimelor patru zile îi revenise.
— Atunci fă-o chiar tu, Robert, spuse cu un glas rece şi tăios ca oţelul. Cel puţin, ai curajul să o faci chiar tu.
Robert se uită spre Ned cu ochi indiferenţi şi morţi şi plecă fără nici un cuvânt, sunetul paşilor săi căzând cu greutatea plumbului. În sală se pogorî tăcere.
— Unde-i lupul? întrebă Cersei Lannister după ce soţul ei plecă.
Lângă ea, Prinţul Jeffrey zâmbea.
— Bestia este ţinută în lanţ lângă postul de gardă de la poartă, Maiestatea Voastră, răspunse fără nici un chef Ser Barristan Selmy.
— Aduceţi-l pe Hyn Payne.
— Nu, spuse Ned. Jory, du fetele în camerele lor şi adu-mi Gheaţa. Cuvintele-i lăsară pe limbă un gust de fiere, dar se forţă să le spună. Dacă treaba asta trebuie făcută, am s-o fac eu.
Cersei Lannister îl privi bănuitoare.
— Tu, Stark? E vreo păcăleală? De ce ai vrea tu să faci aşa ceva?
Toate privirile erau îndreptate asupra sa, însă a Sansei era cea care durea.
— E din nord. Merită mai mult decât un măcelar. Plecă din încăpere cu ochii arzând şi cu vaietele fiicei sale reverberându-i-se în urechi, şi-l găsi pe puiul de lup acolo unde era legat. Ned stătu cu el o vreme.
— Lady, zise el, încercându-i numele. Nu acordase niciodată nici o atenţie numelor pe care copiii le găsiseră, dar uitându-se acum la ea ştiu că Sansa alesese bine. Era cel mai mic dintre pui, cel mai frumos, cel mai blând şi mai de încredere. Lady îl privi cu ochii ei aurii, strălucitori, iar el îi zburli blana deasă şi cenuşie.
Nu peste mult timp, Jory îi aduse Gheaţa. După ce se termină totul, Ned spuse:
— Alege patru oameni care să-i ducă trupul în nord. Îngropaţi-o la Winterfell.
— Chiar acolo? zise Jory uluit.
— Chiar acolo, afirmă Ned. Femeia Lannister nu va avea niciodată această blană.
Mergea înapoi spre turn, să se predea, în cele din urmă, somnului, când Sandor Clegane şi călăreţii lui năvăliră duduind pe poarta castelului, reveniţi de la vânătoarea lor. Pe spinarea armăsarului său atârna ceva, o formă greoaie, învelită într-o mantie însângerată.
— Nici o urmă de fiica ta, Mână, se răsti Câinele, însă ziua nu a fost cu totul irosită. L-am prins pe micul ei favorit.
Se întinse spre spate şi azvârli povara jos, care căzu bufnind în faţa lui Ned. Aplecându-se, Ned trase mantia, împovărat de cuvintele pe care va trebui să i le spună Aryei, dar se dovedi că nu era Nymeria. Era cadavrul băiatului de măcelar, Mycah, mânjit cu sânge uscat. Fusese tăiat aproape în două, de la umăr până la şold, cu o lovitură îngrozitoare, data de sus.
— L-aţi hăcuit, zise Ned.
Ochii Câinelui părură să lucească prin oţelul coifului cu acel hidos cap de câine.
— A fugit. Privi direct spre faţa lui Ned. Dar nu foarte repede.
BRAN
I se părea că fusese tot în cădere vreme de ani de zile.
Zboară, şopti o voce în beznă, însă Bran nu ştia cum să zboare, aşa că tot ce putea face era să cadă. Maester Luwin făcuse un băieţel din lut, îl copsese în cuptor până ce ajunse tare şi casant, îl îmbrăcase în hainele lui Bran şi-l azvârlise de pe acoperiş. Bran îşi amintea cum se spulberase.
— Dar eu nu cad niciodată, zise el căzând.
Pământul era atât de departe sub el, încât aproape că nici nu-l distingea prin ceţurile cenuşii care se învolburau în jurul său, însă putea simţi cât de repede cădea şi ştia ce-l aştepta acolo, jos. Nici chiar în vise nu puteai cădea pentru veşnicie. S-ar fi trezit cu o clipă înainte de a atinge pământul, ştia. Te trezeai întotdeauna cu o clipă înainte de a atinge pământul.
Şi daca nu? întrebă vocea.
Pământul era acum mai aproape, dar încă foarte departe, la o mie de kilometri distanţă, dar mai aproape decât fusese până atunci. Era frig aici, în beznă. Nu erau nici soare, nici stele, numai pământul de dedesubt gonind spre el pentru a-l zdrobi, şi ceţurile cenuşii, şi vocea şoptită. Voia să plângă.
Să nu plângi. Zboară.
— Nu pot să zbor, zise Bran. Nu pot, nu pot…
De unde ştii? A i încercat vreodată?