Libo n-a mai apucat să vadă simulările. Întrunirea comitetului de planificare la care participa se prelungise neaşteptat de mult din cauza unei discuţii în contradictoriu privind extinderea păşunii pentru vite şi după aceea Libo trebuise să ridice alimentele pentru săptămâna următoare. Când se întoarse, Pipo lipsea deja de patru ore, întunericul se îndesea şi lapoviţa se transformase în zăpadă. Plecară imediat în căutarea lui, temându-se că le vor trebui ore întregi ca să-l găsească în pădure.
Îl găsiră foarte curând. Trupul lui se răcea deja în zăpadă. Purceluşii nici măcar nu plantaseră un copac în el.
Capitolul 2
TRONDHEIM
Regret profund că nu-ţi pot satisface dorinţa de a cunoaşte mal multe detalii privind ritualurile amoroase şi obiceiurile de căsătorie ale aborigenilor lusitani. Cred că asta îţi provoacă o dezamăgire de nedescris, altfel nu ai fi solicitat Societăţii de Xenologie să mă critice pentru incapacitatea de a coopera la cercetările tale.
De fiecare dată când presupuşii xenologi se plâng că nu obţin datele trebuincioase din observaţiile mele asupra speciei pequeninos, îi îndemn să recitească îngrădirile pe care mi le impune legea. Nu mi se permite să fiu însoţit decât de un asistent în cercetările de teren; nu am dreptul să pun întrebări care ar putea dezvălui intenţiile umane pentru ca pequeninos să nu încerce să ne imite; nu am voie să le ofer informaţii din proprie iniţiativă cu scopul de a determina o reacţie similară; nu am dreptul să stau printre ei mai mult de patru ore în cursul unei vizite; cu excepţia hainelor de pe mine, în prezenţa lor nu mi se permite să utilizez nici un alt produs al tehnologiei noastre, adică aparate foto, de înregistrare audio, computere şi nici măcar obiecte de scris sau hârtie; mi-e interzis chiar şi să-i observ pe ascuns.
Pe scurt: nu-ţi pot spune cum se reproduc pequeninos pentru că ei preferă să o facă în altă parte decât în faţa ochilor mei.
Sunt de acord că lucrările tale rămân incomplete! Desigur, concluziile noastre în legătură cu pequeninos sunt absurde! Dacă ar trebui să studiem universitatea voastră şi ni s-ar impune aceleaşi restricţii ca în cazul studierii aborigenilor lusitani, fără îndoială că am trage concluzia că oamenii nu se reproduc, nu formează grupuri pe criterii de înrudire şi că-şi dedică întregul ciclu de viaţă pentru metamorfozarea studentului-larvă în profesor-adult. Ba chiar am putea presupune că profesorii exercită o înrâurire extraordinară asupra societăţii umane. O cercetare competentă ar evidenţia imediat inexactitatea unei asemenea concluzii, dar în cazul speciei pequenino nu este permisă şi nici măcar recomandată desfăşurarea unei investigaţii serioase.
Antropologia nu este niciodată o ştiinţă exactă: observatorul şi obiectul studiului nu împărtăşesc aceeaşi cultură. Dar acestea sunt delimitări normale, inerente ştiinţei. Delimitările artificiale sunt cele care ne ţin pe noi în loc — şi, prin urmare, pe voi. Ţinând seama de ritmul actual al cercetărilor, am putea înregistra un progres similar dacă le-am trimite chestionare prin poştă şi am aştepta ca ei să ne răspundă prin lucrări savant redactate, remise pe aceeaşi cale.
Vestea morţii lui Pipo nu avea o importanţă limitată şi locală. Ea se transmise instantaneu prin ansiblu către toate cele O Sută de Lumi. Primele fiinţe extraterestre descoperite de la Xenocidul Săvârşitorului încoace uciseseră prin tortură pe acea fiinţă umană numită să le observe. În interval de câteva ore, savanţi, oameni de ştiinţă, politicieni şi ziarişti începură să ia atitudine.
Curând se formă un consens: „Un singur incident, petrecut în împrejurări neelucidate, nu dovedeşte eşecul politicii duse de Consiliul Stelar în problema purceluşilor. Dimpotrivă, faptul că nu a murit decât un om pare să evidenţieze înţelepciunea actualei politici de semi-pasivitate. Prin urmare, nu trebuie să facem nimic altceva decât să observăm într-un ritm mai puţin intens”. Succesorul lui Pipo primi instrucţiuni să-i viziteze pe purceluşi doar o dată la câteva zile şi să nu stea niciodată mai mult de o oră. Nu trebuia să-i determine pe purceluşi să răspundă la întrebări referitoare la modul în care îl trataseră pe Pipo. Aceasta era o reafirmare a binecunoscutei politici de pasivitate.
Consiliul dovedi de asemenea o deosebită preocupare pentru moralul oamenilor de pe Lusitania. În pofida costurilor ridicate, coloniştilor li se trimiseră prin ansiblu numeroase programe noi de divertisment pentru a-i ajuta să-şi şteargă din minte înfiorătoarea crimă.
Iar apoi, după ce framlingii i-au ajutat cum s-au priceput mai bine pe locuitorii Lusitaniei, care, la urma urmelor, se aflau la ani-lumină depărtare, oamenii celor O Sută de Lumi s-au întors la grijile lor.
Din jumătate de trilion de fiinţe umane de pe cele O Sută de Lumi, doar una singură simţi moartea lui João Figueira Alvarez, numit şi Pipo, ca pe o mare schimbare în desfăşurarea propriei sale vieţi. Andrew Wiggin era Vorbitor în numele Morţilor în oraşul universitar Reykjavik, renumit ca păstrător al culturii nordice, aşezat precar pe pantele abrupte ale unui fiord de forma unui cuţit care pătrundea în granitul lumii îngheţate de pe Trondheim, exact la ecuator. Venise primăvara, aşa că zăpada bătea în retragere, iar ierburile şi florile fragile se înălţau spre soarele sclipitor pentru a căpăta tărie. Andrew şedea pe coama unui deal însorit, înconjurat de vreo zece-doisprezece studenţi care învăţau deja despre istoria colonizării interstelare. Pe jumătate absorbit de alte gânduri, Andrew îi asculta pe studenţi dezbătând înfierbântaţi întrebarea dacă victoria deplină a oamenilor în Războaiele cu Gândacii fusese un preludiu necesar la expansiunea umană. Astfel de dispute degenerau întotdeauna pe negândite în defăimarea monstrului uman, Săvârşitorul, pe vremea aceea comandant al flotei interplanetare care comisese Xenocidul Gândacilor. Andrew se simţi îndemnat să-şi lase mintea să mai rătăcească; nu putea spune că subiectul îl plictisea, însă prefera ca el să nu-i acapareze întreaga atenţie.
Apoi, micul implant de computer pe care-l purta ca pe o nestemată în ureche îl anunţă de moartea crudă a lui Pipo, xenologul de pe Lusitania şi atunci se trezi brusc din visare. Îi întrerupse pe studenţi:
— Ce ştiţi despre purceluşi? întrebă el.
— Sunt singura noastră speranţă de mântuire, spuse unul dintre studenţi, care îl lua mult mai în serios pe Calvin decât pe Luther.
Andrew se uită imediat la studenta Plikt, despre care ştia că nu va putea suporta un asemenea misticism.
— Ei nu există pentru a servi vreunui scop uman, nici măcar pentru a fi obiect de mântuire, spuse Plikt cu un dispreţ distrugător. Sunt adevăraţi ramen, la fel ca şi Gândacii.
Andrew clătină din cap, dar se încruntă.
— Foloseşti un cuvânt care nu este în vocabularul tuturor.
— S-ar cuveni să fie, spuse Plikt. Toată lumea de pe Trondheim, fiecare Nordic din cele O Sută de Lumi trebuia să fi citit deja Istoria lui Wutan din Trondheim de Demostene.
— Trebuia, dar n-am citit-o, oftă un student.
— Daţi-o jos de pe catalige, spuse altul. Plikt e singura femeie pe care o cunosc în stare să meargă pe catalige şi să stea jos în acelaşi timp.
Plikt închise ochii.
— Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate. Primul este din-alt-ţinut sau utläning, străinul pe care-l recunoaştem ca fiind fiinţă umană a lumii noastre, dar din alt oraş sau alta ţari Al doilea este framling — Demostene renunţă la accentul din cuvântul nordic framling. Acesta e străinul pe care-l recunoaşte ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoaştem ca uman, dar aparţinând altei specii. Al patrulea se referă la adevăraţii extratereştri, varelse, între care includem şi animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acţioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conştiente de propria existenţă, dar nu avem cum să aflăm asta.