Mai târziu, când a deprins limba, şi-a amintit de călătoria dinspre beznă spre lumină şi a numit-o trecere de la prima viaţă la cea de-a doua, de la viaţa în întuneric la cea în semi-lumină.
Miro hotărâse să părăsească Lusitania. Să ia nava Vorbitorului şi să plece până la urmă spre Trondheim. Spera ca la proces să convingă cele O Sută de Lumi să nu pornească război împotriva Lusitaniei. În cel mai rău caz putea să devină martir, să reprezinte ceva, iar oamenii să-şi amintească de el. Indiferent ce i s-ar întâmpla, era mai bine să meargă să fie judecat decât să rămână pe planetă.
La câteva zile după nefericita escaladare a gardului Miro îşi reveni destul de rapid. Simţea că-şi recăpătase controlul asupra braţelor şi picioarelor cât să-şi târâie paşii ca un moşneag. Era de ajun ca să scape de sentimentul umilitor că mama trebuia să-i primenească trupul. Dar progresele se opriră aici.
— Asta e, îl consolă Navio. Am ajuns la nivelul infirmităţii permanente. Miro, te poţi considera fericit că poţi merge, poţi vorbi, eşti om întreg. Cu nimic mai prejos, să zicem, decât un bărbat foarte sănătos, dar având vârsta de o sută de ani. Tare m-aş bucura să-ţi pot spune că trupul tău va fi ca înainte de a sări gardul şi că te vei bucura de toată vigoarea unui tânăr de douăzeci de ani. Dar după cum se prezintă situaţia, sunt foarte încântat să te anunţ că nu vei fi silit să-ţi petreci restul vieţii în pat, schimbat şi cateterizat, incapabil să faci altceva decât să asculţi muzică liniştitoare şi să te întrebi ce s-a ales de trupul tău.
„Deci se cuvine să fiu recunoscător”, se gândi Miro. „Când îmi îndoi degetele, formând o bâtă nefolositoare la capătul braţelor când îmi aud propriile vorbe sunând înfundat şi neinteligibil şi vocea lipsită de intonaţie, să mă bucur că semăn cu un om de o sută de ani şi să aştept nerăbdător alţi optzeci de ani ca centenar.”
După ce se vădi că nu mai avea nevoie de îngrijire constantă, familia se împrăştie, fiecare văzându-şi de treburile sale. Evenimentele acelor zile se arătau prea importante ca să rămână acasă cu un invalid, chiar dacă acesta le era frate, fiu sau prieten. Miro dădea dreptate fiecăruia. Nici nu voia tot timpul pe cineva lângă el. Dorea să fie cu el. Avea lucrări neterminate. Acum, în cele din urmă, odată cu gardul, dispăruseră şi îngrădirile. Putea să pună purceluşilor întrebările care îl frământaseră atâta vreme.
La început încercă să lucreze prin intermediul Ouandei care venea în fiecare dimineaţă şi seară să-şi întocmească rapoartele pe terminalul din camera de zi a casei Ribeira. El le citea, întreba, îi asculta povestirile. Serioasă, ea memora întrebările la care el voia răspunsul purceluşilor. După câteva zile, observă că Ouanda îi aducea seara răspunsurile, dar fără să le dezvolte sau să exploreze înţelesul lor mai adânc. Ouanda acorda atenţie doar propriei sale munci. De atunci Miro încetă să-i mai încredinţeze întrebările. O minţi spunându-i că-l interesează mai mult ce face ea, că mult mai importante erau planurile ei de cercetare.
În realitate, nu suporta s-o mai vadă. Revelaţia că sunt frate şi soră îi pricinuise o durere îngrozitoare, dar dacă ar trebui să hotărască doar el ar călca în picioare tabuurile incestului, s-ar căsători cu ea şi, la nevoie, ar trăi ascunşi în pădure, printre purceluşi. Însă Ouanda, având un sentiment exagerat de apartenenţă paternă, era inflexibilă. Nu putea să încalce singura lege universal umană. Suferise când aflase că Miro îi e frate, dar începuse imediat să se distanţeze, să uite mângâierile, sărutările, promisiunile, glumele…
Mai bine le uita şi el. Dar nu putea. De fiecare dată când o vedea, reţinerea, politeţea şi bunătatea ei îl răneau. Dragostea dispăruse. Nemilos cu sine, o compară pe Ouanda cu mama, care-şi iubise omul ignorând barierele existente între ei. Dar iubitul mamei fusese un bărbat întreg, zdravăn, nu un nevolnic de care nimeni nu avea nevoie.
De aceea Miro rămase acasă şi studie fişierele tuturor. Era o tortură să ştie ce făceau şi să nu poată participa la munca lor, dar era mai bine aşa decât să nu facă nimic sau să urmărească filme plicticoase pe terminal, ori să asculte muzici. Putea scrie pe tastatură însă încet, mişcându-şi toată mâna, astfel încât degetul cel mai rigid, arătătorul, să atingă numai o tastă. Nu avea viteză suficientă pentru a introduce informaţii semnificative în fişiere sau să scrie concluzii, dar putea solicita fişierele de interes public ale altora pentru a afla cu ce se ocupau. Reuşea astfel să menţină o legătură fragilă cu activităţile vitale care înfloriseră brusc pe Lusitania după deschiderea porţii.
Pentru că dorea ca purceluşii să poată scrie în limba lor, Ouanda lucra cu ei la un lexicon al limbii masculilor şi soţiilor, la care avea să adauge un sistem ortografic şi fonetic. Quim o ajuta, dar Miro ştia că el o făcea având în minte un scop precis: voia să devină misionar al purceluşilor pentru alte triburi, să le aducă Scripturile înainte de a primi „Matca şi Hegemonul” şi plănuia să le traducă, măcar în parte, şi să le vorbească purceluşilor în propria lor limbă. Toate preocupările acestea legate de limba şi cultura purceluşilor prindeau bine, erau importante pentru păstrarea trecutului şi pregătirea contactului cu alte triburi, însă Miro ştia că ele puteau fi făcute cu acelaşi rezultat şi de erudiţii lui Dom Cristão care, aventurându-se acum în robele lor călugăreşti printre purceluşi, le puneau acestora întrebări pline de tâlc şi le dădeau soluţii convingătoare la propriile nelămuriri. Miro considera că Ouanda se lăsa împinsă deoparte.
Din câte constată Miro, Ender şi câţiva tehnicieni din serviciile de întreţinere ale Primăriei se ocupau de progresele materiale ale purceluşilor. De la râu până la luminişul unde se afla copacul-mamă se instalase o conductă de apă. Oamenii introduceau electricitatea şi-i instruiau pe fraţi cum să utilizeze un terminal de computer. Între timp, îi învăţau şi mijloace foarte primitive de agricultură şi încercau să domesticească turmele de cabra pentru ca animalele să poată fi înjugate la pluguri. Diferitele trepte tehnologice care trebuiau deprinse dintr-o dată de către purceluşi erau ameţitoare, dar Ender discutase această problemă cu Miro şi-i explicase că voia ca purceluşii să beneficieze de rezultate imediate, rapide şi spectaculoase, de pe urma tratatului. Apă curentă, o conexiune de computer cu un terminal holografic, având acces la orice carte din bibliotecă, lumină electrică noaptea. Dar toate acestea ţineau încă de magie, şi-i făceau pe purceluşi complet dependenţi de societatea umană. În acelaşi timp, Ender îi încuraja să-şi păstreze nealterate independenţa, inventivitatea şi simţul practic. Trecând de la un trib la altul, până vor face înconjurul lumii, veştile despre scânteierea luminii electrice vor naşte probabil mituri, dar vreme îndelungată ele vor rămâne simple zvonuri. Plugul de lemn, secera, grapa şi seminţele de ştir vor declanşa adevăratele schimbări care să permită populaţiei de purceluşi să crească înzecit. Iar acestea puteau fi transmise din loc în loc printr-o mână de seminţe purtate într-o pungă din piele de cabra şi câteva sfaturi despre lucrarea pământului.