Aceasta era munca la care voia Miro să participe. Dar cât îl puteau ajuta mâinile ca nişte butuci şi mersul târşâit pe loturile cu ştir? Putea sta la un război de ţesut ca să facă lână de cabra? Nici măcar nu era în stare să vorbească bine pentru a-i învăţa pe alţii.
Ela lucra pentru a crea noi soiuri de plante pământeşti şi chiar mici animale şi insecte, specii care să reziste Descoladei şi s-o neutralizeze. Mama o ajuta cu sfaturi, doar atât, fiindcă şi ea muncea la un proiect secret care le depăşea în importanţă pe toate celelalte. Iar Ender veni la Miro şi-i dezvălui ceva ştiut doar de familia lui şi Ouanda: matca trăia şi avea să vadă lumina zilei imediat ce Novinha va găsi o modalitate ca ea şi Gândacii care se vor naşte să reziste Descoladei. Când toate acestea vor fi gata, matca va fi readusă la viaţă.
Dar Miro nu-şi va aduce contribuţia nici la acest proiect. Pentru prima oară în istorie, pe aceeaşi lume, oamenii şi două rase extraterestre vor trăi alături ca ramani, iar Miro nu va contribui cu nimic la acest eveniment. Era mai puţin uman decât purceluşii. Nu putea să vorbească sau să-şi folosească mâinile nici pe jumătate cât ei. Încetase să mai fie un animal capabil să articuleze cuvinte sau să utilizeze unelte. Devenise varelse. Îl păstrau doar ca animal de casă.
Voia să plece. Ba mai mult, voia să dispară, să uite de el însuşi.
Dar nu chiar acum. Apăruse o nouă şaradă, despre care ştia numai el, astfel că tot singur trebuia să-i dea de cap. Terminalul lui se comporta foarte ciudat.
Observase asta în prima săptămână după ce rămăsese paralizat. Cerceta câteva dintre fişierele Ouandei şi descoperise că, fără să apeleze la operaţiuni speciale, pătrunsese în unele confidenţiale. Erau protejate foarte strict şi totuşi, fără să aibă idee care erau parolele, o simplă scanare de rutină îi furnizase informaţiile necesare. Fişierele se refereau la speculaţiile Ouandei privind evoluţia purceluşilor şi modelele de viaţă socială dinainte de apariţia Descoladei. Exact lucrurile care în urmă cu două săptămâni ar fi devenit subiecte de discuţii şi chiar de ceartă cu Miro. Acum le păstra secrete şi nu le mai comenta cu el.
Miro nu-i spuse Ouandei că văzuse fişierele, dar conduse discuţiile în aşa fel încât s-o determine să se confeseze; iar atunci când îşi exprimă interesul faţă de probleme ea îi vorbi fără reţinere despre ideile pe care le avea. Avea uneori impresia că trăieşte vremurile dinainte. Numai că, auzind sunetul înfundat şi nesigur al propriei voci, îşi păstra pentru sine majoritatea părerilor, mulţumindu-se s-o asculte, acceptând fără să comenteze idei pe care altfel le-ar fi combătut. Şi totuşi, văzându-i fişierele confidenţiale, reuşea să înţeleagă ce o preocupa mai mult.
Dar cum de le văzuse?
I se întâmpla mereu. Fişierele Elei, ale Mamei, ale lui Dom Cristo. Când purceluşii începură să se joace pe terminalul lor, Miro reuşi să-i urmărească lucrând în modul-ecou, pe care terminalul nu-l folosise niciodată — asta îi permitea să asiste la toate încercările lor pe computer şi apoi să facă sugestii, ba chiar să modifice unele operaţiuni. Găsea că e o desfătare deosebită să ghicească ce voiau de fapt să obţină şi să-i ajute pe furiş pentru a izbândi. Dar cum de ajunsese să aibă un asemenea acces neconvenţional la capacităţile maşinii?
Parcă şi terminalul învăţa să se acomodeze cu el. În loc să tasteze lungi secvenţe de cod, Miro nu trebuia decât să iniţieze o secvenţă şi maşina se supunea instrucţiunilor lui. În cele din urmă, nici nu mai era nevoie să se prezinte. Atingea tastatura şi terminalul afişa o listă a tuturor activităţilor pe care le desfăşura în mod obişnuit, apoi le scana. Putea atinge o tastă şi ajungea exact la activitatea dorită, sărind zeci de operaţiuni preliminare, fiind astfel scutit de chinul de a scrie minute în şir caracter după caracter.
La început îşi închipui că Olhado sau poate cineva din cadrul Primăriei crease acest nou program anume pentru el. Însă Olhado se uită mirat la performanţele terminalului şi spuse doar o vorbă:
— Bacãna, Nemaipomenit.
Apoi constată că mesajul transmis către Primărie nici nu ajunsese la destinaţie. În schimb, primi vizita Vorbitorului.
— Deci terminalul te ajută, spuse el.
Miro nu-i răspunse. Făcea eforturi să priceapă de ce-l trimisese primarul tocmai pe Vorbitor ca răspuns la apelul său.
— Primarul n-a primit mesajul tău, îl lămuri Ender. Eu însă, da. Şi e mai bine că nu ai povestit şi altora cum se comportă terminalul tău.
— De ce? întrebă Miro. Acesta era un cuvânt pe care-l putea pronunţa fără să-l stâlcească prea mult.
— Pentru că nu programul te ajută, ci o persoană.
Miro râse. Nici o fiinţă umană nu putea reacţiona atât de repede ca programul care-l asista. Era de fapt mai rapid decât oricare altul cu care lucrase până atunci, foarte intuitiv şi inventiv; avea o viteză superioară omului, dar dovedea mai multă inteligenţă decât un program.
— Cred că e o veche prietenă de-a mea. Adică ea mi-a spus de mesajul tău şi mi-a sugerat să-ţi dau de ştire că n-ar strica să fii discret. E cam timidă, înţelegi? Nu are prea mulţi prieteni.
— Câţi?
— Până în prezent exact doi. Iar de câteva mii de ani până recent, doar unul.
— Nu-i uman, spuse Miro.
— Ramen, îl lămuri Ender. Mai uman decât majoritatea oamenilor. Ne iubim de mult, ne-am întrajutorat, ne-am bizuit unul pe altul. Dar în ultimele săptămâni, de când sunt aici, ne-am cam înstrăinat. Eu… m-am apropiat mai mult de oameni. De familia ta.
— Mama.
— Da, mama ta, fraţii şi surorile tale, activitatea în folosul purceluşilor, a mătcii. Eu şi prietena mea obişnuiam să discutăm aproape continuu. Acum nu mai am timp. Uneori ne-am spus unul altuia sentimentele la încercare. E singură şi cred că şi-a ales alt tovarăş.
— Não çuero. N-am nevoie.
— Ba da. Te-a ajutat deja. Acum, când ştii că există, vei descoperi că e… o prietenă de nădejde. Mai bună nici nu poţi găsi. Mai loială. Mai săritoare.
— Căţeluş în lanţ?
— Nu rata şansa asta, îl sfătui Ender. Te prezint celei de-a patra specii extraterestre. Încă te consideri xenolog, nu-i aşa? Handicapul tău fizic nu însemnă nimic pentru ea. Nu are pe nimeni. Ea există doar printre distorsiunile filotice din comunicaţiile prin ansiblu ale celor O Sută de Lumi. E cea mai inteligentă creatură, iar tu devii a doua fiinţă umană pe care a ales-o până în prezent pentru a i se revela.
— De ce? Cum s-a născut? Şi cum m-a cunoscut de m-a ales tocmai pe mine?
— Întreab-o chiar tu. Ender atinse nestemata din ureche. Vreau să-ţi dau un sfat. De îndată ce ajunge să aibă încredere în tine păstreaz-o mereu aproape. Nu-i ascunde nimic. Cândva a avut un iubit care însă a rupt legătura cu ea. Doar o oră, dar după aceea lucrurile n-au mai fost ca înainte. Au devenit… simpli prieteni. Prieteni buni, credincioşi, întotdeauna până la moartea lui. Dar el va regreta toată viaţa acel unic act de neloialitate.
Ochii lui Ender luceau umed şi Miro îşi dădu seama că orice ar fi fost, creatura din computer nu era o fantomă, ci o parte a vieţii acestui om.
Ender plecă fără alte explicaţii şi Miro porni terminalul. Pe el apăru holograma unei femei. Delicată, stând pe scaun şi rezemându-se de un zid holografic. Nu era frumoasă. Dar nici urâtă. Trăsăturile chipului exprimau un caracter bine definit. Avea insistenţi, nevinovaţi, melancolici. Gura cu linii fine, pregătită ba să zâmbească, ba să plângă. Îmbrăcămintea părea imaterială, ca un val, şi totuşi, în loc să fie provocatoare, dezvăluia un fel de inocenţă, un trup de fetiţă cu sâni abia înmuguriţi, ţinându-şi mâinile prinse uşor una de alta pe genunchi şi picioarele desfăcute copilăros, cu vârfurile degetelor atingându-se. După cum arăta, ar fi putut să stea pe un scrânciob de pe terenul de joacă. Sau pe marginea patului unui iubit.