— Bom dia, spuse Miro.
— Bună, răspunse ea. Eu l-am rugat să facă prezentările.
Era tăcută, rezervată, însă şi Miro se simţea sfios. În afară de cei din familie, Ouanda fusese singura femeie din viaţa lui şi de aceea nu avea încredere în frumuseţea mondenă. În acelaşi timp, era conştient că vorbea cu o hologramă. Cât se poate de convingătoare, dar cu toate astea rămânea o simplă proiecţie laser în aer.
Ea ridică o mână şi şi-o aşeză blând pe sân.
— Nu simt nimic, spuse ea. Nu am nervi.
În ochii lui Miro apărură lacrimi. De autocompătimire, desigur. Probabil că nu va simţi niciodată apropierea unei femei mai substanţiale decât cea din hologramă. Dacă ar încerca să atingă pe cineva, mângâierile lui ar fi stângace şi brutale. Uneori, când nu se controla, se trezea că-i curg balele şi nici măcar nu simţea asta. Halal iubit.
— Dar am ochi, zise ea. Văd tot ce se întâmplă în cele O Sută de Lumi. Urmăresc cerul printr-o sută de telescoape. În fiecare zi trag cu urechea la un trilion de conversaţii. Chicoti uşor. Sunt la curent cu toate bârfele din univers.
Apoi se ridică brusc, deveni mai mare, se apropie, astfel încât apăru doar de la talie în sus, de parcă s-ar fi mişcat către o cameră invizibilă. Îl ţintui aprig cu ochii vii.
— Iar tu eşti un şcolar provincial care în viaţa lui n-a văzut decât un oraş şi o pădure.
— N-am prea avut norocul să călătoresc.
— Rezolvăm noi şi problema asta, răspunse ea. Aşa. Ce-ai vrea să faci astăzi?
— Care ţi-e numele? întrebă el.
— N-ai nevoie de numele meu.
— Dar cum o să te chem?
— Sunt aici oricând ai nevoie de mine. Duse mâna la o ureche. Când o să ţii la mine îndeajuns de mult ca să mă iei cu tine oriunde ai pleca, atunci o să-mi afli şi numele.
Mânat de un impuls neînţeles, îi spuse ceva ce nu îndrăznise să destăinuie nimănui:
— Vreau să plec din locul ăsta. Mă poţi duce departe de Lusitania?
Ea deveni imediat cochetă şi ironică:
— Şi abia ne-am cunoscut! Zău, domnul Ribeira, eu nu-s o fată uşuratecă.
— Poate când o să ne cunoaştem mai bine, spuse Miro râzând.
Se petrecu o tranzacţie minunat de subtilă şi femeia de pe ecran deveni o felină suplă, tolănită senzual pe o cracă de copac.
— Pot să-ţi frâng gâtul cu o singură lovitură de labă, şopti ea; tonul sugera o încercare de seducţie; ghearele prevesteau prăpăd. Când o să te prind singur, o să-ţi muşc gâtul cu un simplu sărut.
El pufni în râs. Apoi pricepu că, furat de conversaţie, uitase cât de gângav articula cuvintele. Ea îi înţelegea fiecare vorbă, fără să pronunţe măcar o dată: „Poftim? N-am priceput”, sau vreuna dintre expresiile politicoase dar neroade şi agasate pe care le-ar fi spus semenii lui. Îl înţelegea fără nici un efort.
— Vreau să pricep totul, spuse Miro. Să cuprind cât mai multe lucruri şi să-mi lămuresc înţelesul lor.
— Excelent proiect, aprobă ea. Va suna foarte frumos în autobiografia ta.
Ender descoperi că Olhado conducea mai bine decât el. Avea un desăvârşit simţ al distanţei şi atunci când îşi conecta ochiul la computerul de bord, dirijarea vehiculului se desfăşura practic de la sine. Ender uita unde se află şi privea fără grijă.
Când începuseră zborurile de explorare, peisajul i se păruse monoton. Preerii nesfârşite, turme uriaşe de cabra, câte-o pădure la distanţă niciodată nu se apropiau de ele deoarece nu voiau să-i pună pe gânduri pe purceluşii care trăiau acolo. Pe de altă parte, căutau un cămin pentru matcă şi acesta nu trebuia să fie prea aproape de vreun trib.
Astăzi se îndreptaseră spre vest, dincolo de Pădurea lui Rădăcină şi urmaseră un râu până la vărsare. Se opriră pe o plajă scăldată de valuri care se spărgeau înainte de a ajunge la ţărm. Ender gustă apa. Era sărată. Deci aici se afla marea.
Olhado ceru computerului de bord să-i afişeze o hartă a acestei regiuni a Lusitaniei şi să-i arate poziţia în care se găseau faţă de pădurea lui Rădăcină şi alte aşezări din preajmă. Era un loc potrivit şi Ender simţi în subconştient că matca aprobă. Lângă mare, apă din belşug, soare.
Plutiră razant pe deasupra apei, călătorind cale de câteva sute de metri în susul râului până într-un loc unde malul drept se înălţa, formând un povârniş nu prea înalt.
— Putem opri undeva? întrebă Ender.
Olhado găsi un punct la cincizeci de metri de muchia dealului. Merseră pe jos de-a lungul malului, acolo unde trestiile făceau loc ierbii de râu. Toate râurile din Lusitania arătau la fel. După ce obţinuse acces la fişierele Novinhei şi permisiunea de a-şi continua cercetările, Elei îi fusese uşor să documenteze modelele genetice. Trestii a căror reproducere era legată de muştele-sugătoare. Iarba de râu care se împerechea cu şerpii de apă. Şi întinderile nesfârşite de capim care îşi frecau paniculele încărcate de polen de pântecele cabrelor fertile, contribuind astfel la germinarea următoarei generaţii de animale producătoare de îngrăşăminte naturale. Printre rădăcinile şi tulpinile de capim se încolăceau viţele târâtoare de tropecos, despre care Ela dovedise că aveau aceleaşi gene ca şi zingadora, pasărea care-şi făcea cuibul din planta vie direct pe sol. Acelaşi tip de împerechere putea fi întâlnit şi în pădure: viermii macios ieşeau din seminţele viţelor de merdona şi apoi dădeau naştere seminţelor de merdona. Puladorele, insectele mici, se împerecheau cu tufişurile cu frunze lucioase din pădure. Şi mai presus de toate, purceluşii şi copacii, ambii la apogeul regnurilor, plantă şi animal, îngemănate într-o singură viaţă.
Aşa arăta lista completă a animalelor şi plantelor de suprafaţă din Lusitania. Iar în mediul subacvatic trăiau multe altele. Cu toate astea, Descolada adusese monotonie pe Lusitania.
Dar chiar şi monotonia îşi avea frumuseţea ei ciudată. Geografia era variată ca a oricărei alte lumi — râuri, dealuri, munţi, deşerturi, oceane, insule. Covorul de iarbă capim şi peticele de pădure deveneau muzica de fond pentru simfonia formelor de relief. Privitorul se simţea mişcat de câmpiile unduitoare, de vârfurile golaşe, de stânci, adâncituri şi mai ales de repeziciunea apelor ce scânteiau în razele soarelui. Ca şi Trondheim, în loc să etaleze întreaga paletă de posibilităţi, Lusitania era una dintre puţinele lumi dominate de un singur motiv. Planeta Trondheim era aproape nelocuibilă din pricina climei care abia îngăduia dezvoltarea vieţii la suprafaţă. Prin climă şi sol, Lusitania binecuvânta sosirea plugului, a hârleţului şi a mistriei zidarului. „Înviaţi-mă”, părea ea să spună.
Ender încă nu-şi dădea seama că iubea această planetă cotropită, pustiită şi devastată de Descolada fiindcă semăna cu propria lui viaţă care, păstrând proporţiile, fusese lovită în copilărie de aceleaşi groaznice cataclisme şi denaturări. Şi totuşi planeta se dezvoltase, găsise în ea însăşi puterea să supravieţuiască şi să devină altceva. Din acţiunea distrugătoare a Descoladei apăruseră cele trei vieţi ale Micuţilor. Săvârşitorul Wiggin se născuse din anii de izolare petrecuţi în Şcoala de Luptă. Se asemuia acestui loc de parcă el l-ar fi conceput pe băiatul care păşea alături de el prin iarba de râu îl simţea ca pe un fiu, ca şi cum l-ar fi cunoscut din pruncie. „Ştiu ce înseamnă să descoperi un zid de oţel ridicat între tine şi lume, Oldaho. Dar aici şi acum am dărâmat zidul şi putem să atingem pământul, să ne potolim setea, să oferim consolare şi să primim dragoste.”