Malul râului se ridica în trepte, măsurând vreo zece metri de la nivelul apei până pe creastă. Solul era îndeajuns de afânat şi umed pentru a fi săpat să se prăbuşească sub propria greutate. Matca avea nevoie de galerii; Ender simţi dorinţa de a săpa, şi o făcu cot la cot cu Olhado. Pământul se disloca uşor şi totuşi tavanul micii peşteri nu se surpă.
Aici.
Şi asta îl făcu să se hotărască.
„Aici va fi”, spuse el cu voce tare.
Olhado zâmbi. Dar de fapt Săvârşitorul vorbise către Jane şi auzise deja răspunsul ei:
— Novinha consideră că a reuşit. Toate testele au ieşit negative. Descolada a rămas inactivă în faţa noului Colador prezent în celulele clonate de gândac. Ela e de părere că margaretele la care lucra pot fi adaptate pentru a produce Colador pe cale naturală. Dacă rezultatele se confirmă, nu va trebui decât să însămânţaţi margarete ici şi colo, iar Gândacii vor putea ţine Descolada în frâu sugând seva florilor.
Vocea îi era destul de vioaie, dar preocupată, şi lipsită de umor. Buna dispoziţie dispăruse.
— Foarte bine, spuse Ender. Simţi o înţepătură de gelozie — fără îndoială că Jane vorbea mai degajat cu Miro, sâcâindu-l şi tachinându-l aşa cum o făcuse şi cu Ender până nu de mult.
Dar nu-i fu greu să alunge sentimentul. Întinse o mână şi o rezemă de umărul lui Olhado; îl trase pe băiat mai aproape şi plecară împreună către vehiculul zburător care-i aştepta. Olhado marcă pe hartă locul şi-l introduse în memorie. Râse şi făcu glume tot drumul şi Ender se veseli alături de el. Băiatul nu putea lua locul lui Jane. Era însă Olhado, şi Ender îl iubea, iar Olhado avea nevoie de el, şi evoluţia de milioane de ani făcea ca Ender să aibă nevoie mai mult ca oricând de această apropiere. Semăna cu foamea chinuitoare a acelor ani petrecuţi împreună cu Valentine, foamea care-l îndemnase să rătăcească de la o lume la alta. Băiatul cu ochi de metal. Grego, frăţiorul sclipitor şi înfiorător de distractiv. Nevinovăţia şi pătrunzătoarea percepţie a lui Quim, ascetismul şi credinţa lui; statornicia şi neclintirea ca de stâncă a Elei şi, în acelaşi timp, ştiinţa de a găsi momentul potrivit pentru a acţiona; şi Miro…
Miro. „Nu-i pot oferi nici o consolare lui Miro sau, cel puţin, nu acum ori pe lumea asta. I-au fost răpite munca la care ţinea atât de mult, timpul, speranţa în viitor şi nimic din ce-aş spune sau face nu-i poate oferi o preocupare vitală. Durerea îl macină, iubita i-a devenit soră, iar traiul printre purceluşi îi este inaccesibil acum, când ei caută prietenia şi ştiinţa altor fiinţe umane.”
— Miro ar trebui… începu Ender cu glas domol.
— Miro ar trebui să părăsească Lusitania, termină Olhado.
— Mda, făcu Ender.
— Ai o navă, sau mă înşel? Îmi amintesc de o poveste pe care am citit-o demult. Ori poate că era vreun film pe video. Despre un erou al Războaielor cu Gândacii, Mazer Rockham. A salvat cândva Pământul de la pieire, dar se ştia că nu va mai apuca următoarea bătălie. De aceea a fost trimis la bordul unei nave care se deplasa cu o viteză apropiată de cea a luminii, făcând cursa spre spaţiu şi înapoi. Pe Pământ trecuseră o sută de ani, dar pentru el numai doi.
— Crezi că în cazul lui Miro ar fi nevoie de o măsură radicală ca asta?
— Ne aşteaptă probabil un război. Cineva trebuie să ia decizii. Miro e cel mai inteligent bărbat de pe Lusitania şi cel mai potrivit să conducă. Ştii că nu-şi pierde niciodată cumpătul. Nici măcar atunci când tata era în culmea furiei. Pardon, Marcão. Te rog să mă ierţi, tot tată îi pun.
— Să nu-ţi pară rău. În multe privinţe ţi-a fost tată.
— Miro ar chibzui şi ar hotărî cum să acţionăm şi sunt sigur că ar lua cele mai bune decizii. Şi mama s-a bizuit mereu pe el. După cum văd eu lucrurile, când ne va ataca Congresul Stelar vom avea nevoie de Miro. El va studia toate informaţiile, tot ce-am învăţat în anii cât va fi plecat, va pune detaliile cap la cap şi ne va spune ce să facem.
Ender nu se putu abţine. Porni să râdă.
— Deci e o idee neroadă, conchise Olhado.
— Înţelegi situaţia mai bine decât mulţi alţii, îl linişti Ender. Trebuie să mă gândesc, dar e aproape sigur că ai dreptate.
Îşi continuară drumul în tăcere.
— Cred totuşi că m-am trezit vorbind când m-am referit la Miro, murmură Olhado. Nu ştiu ce mi-a venit să fac legătura între Miro şi povestea aceea care probabil că nici nu-i adevărată.
— Ba e adevărată, întări Ender.
— De unde ştii?
— L-am cunoscut pe Mazer Rockham.
Olhado lăsă să-i scape un fluierat de mirare.
— Ce bătrân eşti. Mai venerabil decât oricare dintre copacii de aici.
— Mai bătrân decât oricare dintre coloniile umane. Din nefericire, asta nu m-a făcut şi înţelept.
— Şi eşti chiar acel Ender? Săvârşitorul?
— Tocmai de aceea a devenit parola mea.
— Curios. Înainte de venirea ta aici, episcopul a încercat să ne convingă pe toţi că eşti satana. Quim a fost singurul din familie care l-a luat în serios. Dar dacă ne-ar fi spus că eşti Săvârşitorul, te-am fi omorât cu pietre în praça încă din prima zi.
— Acum de ce n-aţi face-o?
— Te cunoaştem. E cu totul altceva, nu? Nici măcar Quim nu te urăşte acum. Când cunoşti pe cineva cu adevărat nu-l poţi urî.
— Sau poate că nu poţi cunoaşte bine pe cineva decât după ce laşi ura deoparte.
— Asta-i paradox circular? Dom Cristão susţine că majoritatea adevărurilor pot fi exprimate prin paradoxuri circulare.
— Olhado, nu cred că are vreo legătură cu adevărul. E vorba doar de cauză şi efect. Niciodată nu reuşim să le separăm. Ştiinţa refuză să recunoască orice cauză în afară de prima — dobori o piesă de domino şi se prăbuşeşte şi următoarea. Dar când ne referim la fiinţele umane, singurul tip de cauză care contează e cea decisivă, scopul. Ceea ce-şi propune fiecare. De îndată ce înţelegi ce vor de fapt oamenii, nu-i mai poţi urî. Te poţi teme de ei, dar nu-i urăşti, fiindcă găseşti oricând aceleaşi dorinţe şi în adâncul inimii tale.
— Mamei nu-i place ideea că eşti Săvârşitorul.
— Ştiu asta.
— Cu toate astea te iubeşte.
— Ştiu.
— Iar Quim… chiar că-i ciudat, dar acum, când ştie că eşti Săvârşitorul, ţine mai mult la tine, tocmai din pricina asta.
— Fiindcă el e un cruciat, iar eu mi-am câştigat prostul renume câştigând o cruciadă.
— Şi eu…
— Da, şi tu.
— Ai comis mai multe crime decât oricare om cunoscut de istorie.
— Să fii cel mai bun în orice faci, aşa-mi spunea mama întotdeauna.
— Dar când ai vorbit despre tata, m-ai făcut să-mi pară rău pentru el. Îi convinge pe oameni să se iubească unul pe altul şi să-şi ierte greşelile. Cum de-ai putut ucide atâtea fiinţe în timpul Xenocidului?
— Mi-am închipuit că e vorba de un joc. N-am ştiut că totul era real. Dar asta nu mă scuză, Olhado. Chiar dacă aş fi ştiut că bătălia se desfăşoară în realitate, aş fi procedat la fel. Credeam că vor să ne ucidă. Ne-am înşelat, dar nu aveam de unde să ştim adevărul. Clătină din cap. — Numai că eu mai ştiam ceva. Cunoşteam duşmanul. De aceea am şi învins-o pe matcă; o cunoşteam atât de bine sau poate că o îndrăgisem într-atât încât o cunoşteam. Tânjeam să ajung acasă. De aceea i-am pulverizat planeta.