— Iar azi am găsit un loc pentru a o readuce la viaţă. Olhado deveni serios. Eşti sigur că nu va încerca să se răzbune? Nu va dori să nimicească omenirea începând cu tine?
— Sunt la fel de sigur ca şi de orice altceva.
— Adică n-ai certitudine absolută, concluzionă Olhado.
— Dar sunt îndeajuns de sigur ca să-i redau viaţa, explică Ender. Şi asta-i toată certitudinea pe care-o putem avea în orice situaţie. Credem atât cât să acţionăm ca şi cum am fi ales calea adevărului. Când am atins nivelul acesta de certitudine, ea devine cunoaştere. Realitate. Ne punem viaţa zălog pentru ea.
— Cred că tocmai asta faci acum. Îţi pui viaţa zălog considerând că matca e aşa cum îţi închipui.
— Trufia mea e mare. Pun zălog şi viaţa voastră, precum şi a tuturor celorlalţi, şi o fac fără ca măcar să cer părerea cuiva.
— Ciudat, spuse Olhado. Întrebând pe cineva dacă ar încredinţa Săvârşitorului o hotărâre care ar putea afecta viitorul speciei umane aş primi un răspuns negativ. Dar cerându-i să-mi spună dacă ar avea încredere în Vorbitorul în numele Morţilor, aproape fiecare ar zice da. Şi nici măcar n-ar bănui că e vorba de una şi aceeaşi persoană.
— Da, încuviinţă Săvârşitorul. Ciudat.
Nici unul nu râse. Apoi, după câtva timp, Olhado vorbi din nou. Gândurile îi fuseseră furate de problema care îl preocupa cel mai mult
— N-aş vrea ca Miro să fie plecat treizeci de ani.
— Vei avea patruzeci şi doi de ani la întoarcerea lui.
— Iar el va avea aceeaşi vârstă la întoarcere. Douăzeci de ani. Jumătate din vârsta mea. Dacă se va găsi vreodată cineva care să vrea să se mărite cu cineva ai cărui ochi au reflexe metalice, s-ar putea să am şi eu copii. Nici măcar nu mă va recunoaşte. N-o să-i mai fiu frate. Olhado făcu un efort să-şi alunge nodul ce i se pusese în gât. Ar fi ca şi cum ar muri.
— Ba nu. Ca şi cum ar trece din a doua în cea de-a treia viaţă.
— Ca o moarte totuşi, insistă Olhado.
— Dar şi naştere. Dacă tot renaşti, uneori nu strică să mai şi mori puţin.
A doua zi îl chemă Valentine. Degetele începură să-i tremure pe tastatură când trebui să dea instrucţiuni terminalului. Nu era un simplu mesaj, ci o comunicare audio-video în toată regula, prin ansiblu, neînchipuit de costisitoare. Dar nu asta îl mira. În realitate, comunicaţiile prin ansiblu cu cele O Sută de Lumi fuseseră întrerupte. Însemna că era vorba de ceva foarte urgent dacă Jane acceptase stabilirea legăturii. Ender îşi imagină imediat că Valentine putea fi în primejdie. Congresul Stelar ajunsese la concluzia că el avea cu siguranţă un amestec în revoltă şi descoperise legătura lui cu Valentine.
Îmbătrânise. Imaginea holografică evidenţia pe faţa ei ridurile şi arsurile pricinuite de zilele cu vânt tăios şi rece petrecute pe insulele, banchizele şi navele de pe Trondheim. Zâmbetul însă rămăsese neschimbat, iar în ochi îi sclipeau aceleaşi luminiţe. La început, văzând urmele neiertătoare ale anilor asupra chipului surorii lui, Ender amuţi. Şi ea rămase fără grai, pentru că Ender părea acelaşi, ca o amintire ce reînvia trecutul.
— Vai, Ender, oftă ea. Oare am fost şi eu cândva tot aşa de tânără?
— Oare voi îmbătrâni şi eu la fel de frumos?
Valentine râse, apoi plânse. Ender se stăpâni; cum i-ar fi stat să-şi dea frâu liber lacrimilor? Se despărţise de ea cu numai câteva luni în urmă, dar Valentine îi simţise lipsa vreme de douăzeci şi doi de ani.
— Probabil că ai auzit despre disensiunile dintre noi şi Congres.
— Îmi imaginez că te-ai aflat în miezul lucrurilor.
— Aşa s-a întâmplat să fie, spuse Ender. Nu regret că mă aflu aici. Intenţionez să rămân.
Ea dădu din cap şi-şi şterse ochii.
— Da, aşa mi-am închipuit şi eu. Trebuia să vorbesc cu tine ca să fiu sigură. Mă înspăimânta gândul că urma să călătoresc câteva decenii, aşteptând cu sufletul la gură să te întâlnesc, şi la sosire aveam să aflu că ai plecat.
— Ai vrut să mă vezi?
— M-a mişcat prea mult revoluţia voastră. După ce, vreme de douăzeci de ani, m-am ocupat de familie, mi-am educat studenţii, mi-am iubit soţul şi am ajuns să trăiesc în pace cu mine însămi, nu mai credeam că-l voi reînvia pe Demostene. Dar chiar atunci s-a zvonit despre contactele ilegale cu purceluşii şi la scurt timp după aceea am auzit că Lusitania s-a răsculat, oamenii au început să spună cele mai ridicole lucruri şi am simţit izbucnirea aceleiaşi uri vechi de când lumea. Îţi aminteşti de filmele cu Gândacii? Ce groaznici şi ce înfiorători erau? Dintr-o dată, ni s-au arătat filme video ale cadavrelor celor doi xenologi, nu-mi amintesc numele lor, dar erau imagini înspăimântătoare pe toate canalele, aţâţătoare la război. Apoi s-au lansat poveşti despre Descolada, ameninţarea că oricine vine de pe Lusitania poate distruge totul… cea mai cumplită molimă ce se poate imagina.
— E adevărat, confirmă Ender, dar rezolvăm noi şi problema asta. Încercăm să găsim o cale de a împiedica Descolada să contamineze alte planete când vom pleca de aici.
— Adevărat sau nu, până la urmă tot la război se ajunge. Eu încă-mi aduc aminte de el; ceilalţi n-au de unde să ştie. De aceea l-am reînviat pe Demostene. Am dat din întâmplare peste câteva rapoarte şi documente. Flota va fi dotată cu Doctoraşul. Dacă vor, pot să facă fărâme Lusitania. Exact cum…
— Exact cum am făcut cândva şi eu. Nu ţi se pare că-i o justiţie poetică să pierd în acelaşi mod? Cel ce ridică sabia…
— Lasă glumele, Ender! Acum sunt o gospodină în floarea vârstei şi nu mai am răbdare să ascult toate neroziile. Cel puţin deocamdată. Am scris câteva adevăruri neplăcute despre măsurile luate de Congresul Stelar şi le-am publicat sub pseudonimul Demostene. Au început să mă caute. Sunt acuzată de trădare.
— Deci vrei să vii aici?
— Nu singură. Scumpul de Jakt donează întreaga flotă fraţilor şi surorilor lui. Ne-am cumpărat o navă. Se pare că există o mişcare de rezistenţă care ne ajută: o persoană pe nume Jane a derutat computerele pentru ca acestea să ne piardă urma.
— O cunosc pe Jane, spuse Ender.
— Deci ai o întreagă organizaţie la dispoziţie? Am fost extrem de surprinsă când am primit mesajul că pot să-ţi vorbesc. Se ştia că legătura voastră prin ansiblu e întreruptă.
— Avem prieteni puternici.
— Ender, eu şi Jakt plecăm chiar azi. Venim şi cu cei trei copii.
— Primul…
— Da, Syfte, cea pe care o purtam în pântec la plecarea ta, are aproape douăzeci şi doi de ani. O fată încântătoare. Ne însoţeşte şi o bună prietenă, educatoarea copiilor, Plikt.
— Am avut o studentă cu numele ăsta, remarcă Ender, amintindu-şi de discuţiile lor de-acum câteva luni.
— A, da, asta a fost acum douăzeci şi doi de ani, Ender. Nu trebuie să te agiţi, ai aproape douăzeci şi doi de ani la dispoziţie să te pregăteşti pentru sosirea mea. De fapt, vom fi mai mulţi, cred că vreo treizeci. Vom călători în câteva salturi, dintre care primele în cu totul altă direcţie, ca să nu afle nimeni că ne îndreptăm spre Lusitania.
„Va veni încoace. Peste treizeci de ani. Voi fi mai bătrân decât e ea acum. Va veni. Atunci voi avea şi eu o familie. Copiii Novinhei şi ai mei, dacă-i vom avea, toţi mari, ca şi ai Valentinei.”
Şi apoi, gândindu-se la Novinha, îşi aminti de Miro şi de ceea ce sugerase Olhado cu câteva zile în urmă, atunci când găsiseră locul de cuib pentru matcă.