— Te-ar deranja cumva dacă trimit pe cineva să te întâmpine? întrebă Ender.
— Să ne aştepte? În adâncul spaţiului? Nu, nu trimite pe nimeni, Ender… e un sacrificiu prea mare să facă atâta drum când computerele ne pot conduce foarte bine…
— N-o fac doar de dragul tău. E vorba de unul dintre xenologi. Aş vrea să-l cunoşti. A suferit un accident grav. Are leziuni cerebrale; ca o paralizie. După cum susţine o persoană în părerile căreia am toată încrederea, el e… cel mai inteligent om de pe Lusitania, dar nimic nu-l mai leagă de viaţa noastră de aici. Vom avea totuşi nevoie de el mai târziu. Când vei sosi tu. Val, e un băiat de treabă. Ar putea transforma ultima voastră săptămână de călătorie într-o adevărată lecţie din care puteţi afla multe lucruri folositoare.
— Prietena ta ne poate furniza informaţii pentru o asemenea întâlnire în spaţiu? Suntem noi buni navigatori, dar numai pe mare.
— La plecare, Jane va introduce în computerele navei voastre toate informaţiile necesare rutei de zbor.
— Ender, pentru tine vor trece treizeci de ani, dar pentru mine… peste câteva săptămâni ne vom revedea. Începu să plângă.
— Poate vin cu Miro să te întâmpin.
— Nici să nu te gândeşti! exclamă ea. Vreau să fii cât se poate de bătrân şi de smochinit când sosesc. N-aş suporta întâlnirea cu tânărul de treizeci de ani pe care-l văd acum pe terminal.
— Treizeci şi cinci.
— Să fii acolo când ajung! îi ceru ea.
— Bine, încuviinţă el. În ceea ce-l priveşte pe Miro, băiatul pe care ţi-l trimit, să-l socoteşti drept fiul meu.
Valentine clătină solemn din cap.
— Trăim vremuri de restrişte, Ender… Aş vrea să-l avem pe Peter de partea noastră.
— Eu nu. Dacă ar conduce el mica noastră revoltă, ar termina ca Hegemon al celor O Sută de Lumi, iar eu nu vreau decât să fim lăsaţi în pace.
— S-ar putea să nu obţii una fără cealaltă, dar pe tema asta o să mai avem prilejul să ne certăm. La revedere, scumpul meu frate.
Ender nu-i răspunse. O privi lung până când ea zâmbi stângaci şi întrerupse legătura.
Ender nu se văzu nevoit să-l roage pe Miro să plece. Jane îi spusese deja totul.
— Demostene e sora ta? întrebă Miro confuz, dar Ender se obişnuise cu felul lui de a vorbi. I se părea că exprimarea lui se mai ameliorase. Oricum, nu-i era greu să-l înţeleagă.
— Suntem o familie dotată. Sper să-ţi placă Valentine.
— Sper să mă placă şi ea pe mine. Miro zâmbi, dar părea temător.
— Am rugat-o să te considere fiul meu.
— Ştiu. Şi continuă aproape sfidător: Am asistat la discuţie.
Ender simţi că i se strânge inima.
— Trebuia să te întreb. Dar ştii bine că ar fi acceptat, auzi în ureche vocea lui Jane.
Nu amestecul în problemele lui personale îl mâhnea, ci faptul că Jane se apropiase atât de mult de Miro. „Obişnuieşte-te cu situaţia asta”, îşi spuse în gând. „Acum îi poartă lui de grijă.”
— O să ne lipseşti.
— Deja le lipsesc celor care-mi vor duce dorul, spuse Miro, fiindcă mă consideră ca şi mort.
— Avem nevoie de tine viu.
— La întoarcere voi avea tot nouăsprezece ani. Şi aceleaşi leziuni pe creier.
— Vei fi tot Miro cel de acum, un tânăr strălucit, iubit, demn de încredere. Pentru tine am distrus gardul. Nu pentru o cauză măreaţă, ci pentru tine. Să nu ne înşeli aşteptările.
Miro surâse, dar Ender nu reuşi să-şi dea seama dacă strâmbătura de pe chipul lui se datora paraliziei sau era un zâmbet amar şi răutăcios.
— Spune-mi ceva, îl rugă Miro.
— Dacă nu-ţi răspund, are s-o facă ea în locul meu.
— Nu e greu. Vreau doar să ştiu de ce au murit Pipo şi Libo. Pentru ce i-au onorat purceluşii.
Ender văzu dincolo de cuvinte: înţelese de ce ţinea Miro atât de mult să găsească un răspuns. Aflase că era fiul lui Libo doar cu câteva ore înainte de a sări gardul şi de a-şi rata viitorul. Pipo, Libo, apoi Miro; tatăl, fiul şi nepotul, cei trei xenologi care îşi dăduseră viaţa pentru purceluşi. Băiatul ştia că doar înţelegând de ce muriseră strămoşii lui putea să dea un sens propriului său sacrificiu.
Ar fi fost o nenorocire dacă Miro, aflând adevărul, ar fi tras concluzia că nici un sacrificiu nu are sens. De aceea Ender îi răspunse printr-o întrebare.
— Nu ştii de ce?
Miro rosti cuvintele rar şi atent, astfel ca Ender să-i poată înţelege pronunţia chinuită.
— Ştiu, purceluşii erau convinşi că le fac o onoare. Mai ştiu şi că în locul lor puteau muri Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze. În cazul lui Libo, cunosc chiar şi motivul. S-a întâmplat după obţinerea primei recolte de ştir şi aveau mâncare din belşug. Îşi arătau astfel recunoştinţa. În schimb, nu înţeleg de ce n-au făcut-o mai devreme. De exemplu, când i-am învăţat să folosească rădăcina de merdona sau când le-am arătat cum să-şi facă oale şi arcuri cu săgeţi.
— Adevărul? insistă Ender.
Miro pricepu din tonul lui Ender că nu-i va fi uşor să privească adevărul drept în faţă.
— Da, spuse el.
— Nici Pipo şi nici Libo nu meritau onoarea. Soţiile nu răsplăteau pe nimeni pentru recolta de ştir. Realitatea e că Mâncătorul-de-Frunze le convinsese să permită conceperea unei generaţii noi, cu toate că, după ce părăseau copacul-mamă, nu exista suficientă hrană pentru ei. Şi-a asumat un risc imens: dacă s-ar fi înşelat, generaţia aceea de pui ar fi murit. Libo le-a adus recolta, dar Mâncătorul-de-Frunze a fost acela care a declanşat creşterea numerică a populaţiei şi nevoia de hrană.
Miro dădu aprobator din cap.
— Şi Pipo?
— Pipo le-a dezvăluit purceluşilor descoperirea lui. Descolada, care îi ucidea pe oameni, făcea parte din fiziologia lor normală, iar organismul lor folosea transformările care pe noi ne ucideau. Mandachuva le-a spus soţiilor că oamenii nu sunt atotputernici, asemeni zeilor, iar în anumite privinţe sunt chiar mai slabi decât micuţii. Le-a mai spus că puterea oamenilor nu se datora unor elemente inerente — talie, dimensiunea creierului, limbajului — ci mai curând întâmplării că beneficiau de câteva mii de ani de învăţătură în plus. Dacă puteau să dobândească toate cunoştinţele noastre, atunci noi, oamenii, n-am mai avea putere asupra lor. Trebuia recompensată descoperirea lui Mandachuva — faptul că, potenţial, purceluşii erau egali cu fiinţele umane — nu informaţia dată de Pipo, care i-a ajutat să înţeleagă.
— Deci amândoi…
— Purceluşii n-au vrut să-i ucidă nici pe Pipo, nici pe Libo. În ambele cazuri, izbânda a revenit unui pequenino. Pipo şi Libo au murit pur şi simplu fiindcă nu au fost în stare să ridice cuţitul şi să ucidă un prieten.
Miro trebuie să fi sesizat durerea lui Ender, în ciuda eforturilor lui de a şi-o ascunde. Şi Miro răspunse amărăciunii lui Ender:
— Tu, tu eşti capabil să ucizi pe oricine.
— E o calitate cu care m-am născut, acceptă Ender.
— L-ai ucis pe Uman fiindcă ştiai că altfel va trăi o viaţă nouă, mai bună, spuse Miro.
— Da, recunoscu Ender.
— Şi pe mine.
— Da. Trimiţându-te în spaţiu mă simt ca un criminal.
— Dar voi trăi şi eu o viaţă noua şi mai bună?
— Nu ştiu. Te mişti deja ceva mai bine decât un copac.
Miro pufni în râs.
— Deci, pentru că pot umbla, am măcar un avantaj asupra lui Uman, adevărat? Nu trebuie să mă loviţi cu băţul ca să vorbesc. Pe chipul lui Miro apăru apoi o expresie de tristeţe. Cu diferenţa că el poate avea o mie de copii.