— S-ar putea să te înşeli dacă-ţi închipui că toată viaţa o să rămâi necăsătorit.
— Sper să fie aşa cum zici, spuse Miro fără convingere. Apoi, după o lungă tăcere, întrebă: Vorbitorule… ?
— Spune-mi Săvârşitor.
— Săvârşitorule, înseamnă că Pipo şi Libo au murit zadarnic?
Ender înţelese adevărata întrebare: „Suferinţa mea a fost inutilă?”
— Există motive ale morţii mult mai absurde decât acela că nu suporţi ideea de a ucide.
— Dar dacă e vorba de cineva care nu poate nici să ucidă, nici să moară, dar nici să trăiască?
— Nu te amăgi. Într-o bună zi vei fi în stare de toate trei.
În dimineaţa următoare, Miro plecă. Plânseră cu toţii la despărţire. În săptămânile care urmară, Novinhei îi veni greu să stea acasă, căci absenţa lui Miro devenise prea apăsătoare şi dureroasă. Chiar dacă, sfătuită de Ender, încuviinţase din toată inima plecarea lui Miro, i se părea de nesuportat să-şi piardă copilul. Ender începu să se întrebe dacă şi părinţii lui simţiseră o durere asemănătoare când fusese luat de lângă ei şi dus departe. Bănuia că nu. Dar nici nu speraseră că se va întoarce. Acum el însuşi iubea copiii altui bărbat mai mult decât îi iubiseră propriii lor părinţi. Se simţea răzbunat pentru nepăsarea căreia îi căzuse victimă în copilărie. La trei mii de ani distanţă, le va da o lecţie privind modul în care trebuie să se comporte un tată. Episcopul Peregrino îi căsători pe Ender şi Novinha în biroul său.
În schimb, înaintea căsătoriei avu parte de două zile de triumf. În prima zi, Ela, Ouanda şi Novinha îi dăruiră rezultatele ipotezelor şi cercetărilor întreprinse de ele: ciclul complet de viaţă şi structura comunităţii pequenino, masculi şi femele, precum şi o reconstituire plauzibilă a societăţii lor înainte ca Descolada să-i fi legat pe vecie de copacii care până atunci nu constituiseră decât un element al mediului. Iar Ender reuşi să înţeleagă până la capăt cine erau purceluşii şi mai ales cine fusese Uman înainte de a trece în viaţa scăldată de lumină.
Trăi o săptămână printre purceluşi şi în timpul acesta scrise Viaţa lui Uman. Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze o citiră cu atenţie şi o discutară cu el; el revizui şi remodelă textul, apoi îl definitivă. În ziua aceea îi invită pe toţi cei care lucrau împreună cu purceluşii — întreaga familie Ribeira, Ouanda şi surorile ei, numeroşi muncitori care le aduseseră purceluşilor miracolele tehnologiei, călugării-erudiţi ai Ordinului Copiii Minţii, episcopul Peregrino, primarul Bosquinha — şi le citi cartea. Nu era mare. Îi trebui doar o oră. Se strânseră pe deal, la umbra lui Rădăcină care îi apăra acum de razele soarelui, aproape de locul unde copacul lui Uman, nu mai înalt de trei metri, se ridica spre lumină.
— Vorbitorule, recunoscu episcopul, aproape că m-ai convins să devin umanist. Alţii, mai puţin şcoliţi în elocinţă, nu găsiră cuvintele potrivite, nici pe loc, nici mai târziu. Dar tot aşa cum cititorii primei sale cărţi îi înţeleseseră pe Gândaci, din ziua aceea aflară cu toţii cine erau purceluşii şi pricepură că — în ciuda oricăror dezbinări şi suspiciuni — îşi căutaseră neîncetat măreţia.
— De aceea te-am chemat aici, îi explică Novinha. Am visat cândva că voi scrie cartea aceasta. Dar trebuie s-o scrii tu.
— Am jucat un rol mai important în povestea asta decât mi-am propus, spuse Ender. Dar tu, Ivanova, ţi-ai împlinit visul. Munca ta a dat naştere acestei cărţi, iar tu şi copiii tăi m-aţi făcut să mă simt întreg. Altfel n-aş fi fost în stare s-o scriu.
O semnă, ca şi pe celelalte, cu numele de Vorbitor în numele Morţilor.
Jane luă cartea şi o transmise prin ansiblu la distanţe de ani-lumină, către toate cele O Sută de Lumi. Odată cu ea transmise textul acordului şi imaginile filmate de Olhado la semnarea şi la trecerea lui Uman spre lumina deplină. Distribui cartea în nenumărate locuri pe fiecare planetă, mai ales unor oameni care aproape sigur aveau s-o citească şi s-o înţeleagă. Exemplarele au fost expediate sub formă de mesaje de la un computer la altul; până să afle Congresul despre ce era vorba, mesajele se răspândiseră atât de mult încât difuzarea nu mai putea fi interzisă.
Congresul încercă în schimb să discrediteze cartea, declarând-o un fals. Imaginile fură etichetate drept o simulare grosolană. Analiza textului evidenţiase că era imposibil ca această carte să fi fost scrisă de acelaşi autor ca şi celelalte două. Documentele referitoare la utilizarea ansiblului dezvăluiau că ea nu putea veni din Lusitania, care tăiase toate legăturile cu celelalte lumi. Unii crezură, dar majoritatea nu se sinchiseau. Pe mulţi dintre cei care făcuseră efortul de a citi „Viaţa lui Uman” nu-i lăsa inima să-i recunoască pe purceluşi drept rameni.
Unii îi acceptară pe purceluşi şi, citind şi acuzaţia pe care o scrisese Demostene cu câteva luni în urmă, începură să numească flota care se îndrepta deja spre Lusitania drept „Al Doilea Xenocid”. Dar pe cele O Sută de Lumi nu existau atâtea închisori în care să încapă toţi cei care-o botezaseră astfel. Congresul Stelar socotise că războiul va începe când navele aveau să ajungă în apropierea Lusitaniei, adică peste treizeci sau patruzeci de ani. Acum era evident că el începuse deja şi că înfruntarea va fi teribilă. Mulţi credeau cele scrise de Vorbitorul în numele Morţilor şi tot mai mulţi erau dispuşi să-i considere ramani pe purceluşi şi ucigaşi pe cei care le doreau moartea.
Apoi, într-o toamnă, Ender luă gogoaşa grijuliu înfăşurată şi împreună cu Novinha, Olhado, Quim şi Ela zbură mulţi kilometri pe deasupra întinderilor de capim, până ajunse la dealul de lângă râu. Margaretele înfloriseră năvalnic; aici iarna avea să se dovedească blândă, iar matca va fi ferită de Descolada.
Cu băgare de seamă, Ender duse matca spre malul râului şi o aşeză în grota pe care o pregătise împreună cu Olhado. La intrare puseră cadavrul unei cabra proaspăt ucise.
După aceea, Olhado îi conduse înapoi. Săvârşitorul plânse, stăpânit de extazul de necuprins şi de nestăpânit pe care matca i-l gravă în minte, fiindcă bucuria ei era mult prea puternică pentru ca vreo fiinţă umană să-i reziste. Novinha îl îmbrăţişă, Quim se rugă în tăcere, iar Ela fredonă un vechi cântec popular săltăreţ, care-şi avea originea în ţinuturile deluroase din Minas Gerãis, printre băştinaşii caipira şi mineiros din bătrâna Brazilie. Se afla într-un loc tihnit şi prielnic, mai fericit decât visase Ender pe coridoarele sterile ale Şcolii de Luptă, pe vremea când era un copil şi se lupta pentru supravieţuire.
— Acum pot să mor, mărturisi el. Mi-am încheiat munca de o viaţă.
— Şi eu, spuse Novinha, dar cred că abia acum a sosit momentul să luăm viaţa de la capăt.
În aerul jilav şi răcoros al grotei din apropierea râului, mandibulele puternice sfâşiară gogoaşa; zbătându-se, din ea ieşi un corp moale şi scheletic. Aripile se desfăcură încetul cu încetul şi se uscară la soare. Fiinţa se târî cu greu până la marginea apei ca să soarbă putere în trupul stafidit. Ciuguli din carnea de cabra. Ouăle neeclozate pe care le purta în măruntaie cereau să fie eliberate. Le depuse pe primele pe corpul cabrei, apoi mâncă din margaretele de alături, încercând să simtă schimbările care să-i dea certitudinea că în sfârşit înviase.
Căldura blândă a razelor de soare, vibraţia uşoară a aripilor în adierea vântului, răcoarea apei sub picioare, ouăle înfierbântându-se şi crescând în carnea cabrei însemnau Viaţa îndelung aşteptată, iar acum matca putea fi sigură că va fi nu ultima, ci prima din neamul ei.