Iar acum, mergând pe panta cu ierburi umede a dealului şi respirând aerul răcoros, Săvârşitorul-Andrew, Vorbitor — nu se gândea decât la purceluşii care comiteau deja crime inexplicabile, la fel cum făcuseră, din nepăsare, şi Gândacii atunci când vizitaseră umanitatea pentru întâia oară. Era oare inevitabil ca întâlnirea dintre străini să fie pătată de sânge? Gândacii uciseseră cu seninătate fiinţe umane, nu doar pentru că aveau o gândire caracteristică stupului; pentru ei, viaţa individuală nu valora mai mult decât un fir de păr care cade, iar uciderea unui om-doi reprezenta doar modul lor de a da de ştire că se aflau în preajmă. Purceluşii îşi puteau motiva la fel crima?
Dar vocea din ureche vorbea despre tortură, despre o crimă rituală similară cu execuţia unui membru al propriei lor comunităţi. Purceluşii nu aveau o gândire de stup, ei nu erau Gândaci, iar Săvârşitorul Wiggin trebuia să afle de ce procedaseră astfel.
— Când aţi aflat de moartea xenologului?
Săvârşitorul se întoarse. Era Plikt. Îl urmărise în loc să se întoarcă la Pivniţe, locul în care locuiau studenţii.
— Chiar în timp ce discutam. Duse mâna la ureche; terminalele implantate costau o avere, dar nu erau chiar o raritate.
— Am ascultat ştirile chiar înainte de începerea orei. Încă nu se anunţase nimic. Dacă ar fi sosit prin ansiblu vreo veste importantă, lumea s-ar fi agitat. Doar dacă nu cumva primiţi ştirile direct de la ansiblu.
Evident că Plikt se gândea că i se oferise vreun nou mister spre dezlegare. De fapt, avea dreptate.
— Vorbitorii beneficiază de acces absolut prioritar la informaţiile destinate publicului, explică el.
— V-a cerut cineva să mărturisiţi moartea xenologului?
El scutură din cap.
— Lusitania e sub jurisdicţie catolică.
— Asta voiam să zic şi eu. Nu au Vorbitor propriu acolo. Dacă însă cineva solicită unul, vor trebui să-i permită sosirea. Iar Trondheim este cea mai apropiată lume de Lusitania.
— N-a cerut nimeni un Vorbitor.
Plikt îl trase de mânecă.
— De ce te afli aici?
— Doar ştii de ce am venit. Am mărturisit moartea lui Wutan.
— Ştiu că ai venit aici împreună cu sora ta, Valentine. Ca profesor, e mai iubită decât tine — la întrebări dă răspunsuri, tu doar răspunzi cu alte întrebări.
— Asta pentru că ea ştie unele răspunsuri.
— Vorbitor, mie trebuie să-mi spui. Am fost curioasă şi am încercat să aflu mai multe despre tine. Numele tău, de pildă, dincotro vii… Totul e strict secret. Atât de secret încât nu am reuşit să aflu nici nivelul de acces. Nici măcar Dumnezeu nu ar putea avea acces la biografia ta.
Săvârşitorul o luă de umeri şi o privi în ochi.
— Nu te amesteca; acesta e nivelul de acces.
— Eşti mai important decât se poate bănui, Vorbitorule, spuse ea. Ansiblul îţi parvine ţie chiar înainte de a ajunge la oricare altul, nu-i aşa? Şi nimeni nu poate obţine informaţii despre tine.
— Nimeni n-a încercat până acum. De ce tocmai tu?
— Vreau să devin Vorbitor, spuse ea.
— Atunci continuă. Te va instrui computerul. Nu seamănă cu nici o religie — nu trebuie să memorezi vreun catehism. Acum lasă-mă singur. Îi dădu drumul şi o împinse uşor. Ea făcu câţiva paşi nesiguri înapoi, iar el se îndepărtă.
— Vreau să mărturisesc pentru tine, strigă ea.
— Încă n-am murit! ridică el glasul.
— Ştiu că vei pleca spre Lusitania! Ştiu!
„În cazul ăsta ştii mai multe decât mine”, îşi spuse Săvârşitorul. Continuă să păşească stăpânit de un tremur uşor, cu toate că soarele strălucea şi purta trei pulovere ca să nu-i fie frig. Nu bănuise că Plikt era atât de sensibilă. Fără îndoială că ajunsese să se identifice cu el. Îl înspăimânta că fata asta avea nevoie cu atâta disperare de ceva din partea lui. Trăise ani întregi fără a avea legături apropiate cu altcineva în afară de sora lui, Valentine — ea şi, desigur, morţii pe care-i mărturisea. Toţi ceilalţi care însemnaseră ceva pentru el muriseră. Şi el şi Valentine erau la secole, chiar lumi depărtare de aceştia.
Ideea de a prinde rădăcini în solul îngheţat de pe Trondheim îl îngrozea. Ce voia Plikt de la el? N-avea importanţă; oricum nu-i va oferi nimic. Cum de îndrăznea să-i ceară anumite lucruri de parcă el i-ar fi aparţinut? Ender Wiggin nu era proprietatea nimănui. Dacă ar şti cine este în realitate, l-ar urî ca făptuitor de Xenocid; ori l-ar venera ca pe un salvator al omenirii — Săvârşitorul îşi aminti cum se simţea când oamenii îl trataseră astfel, şi nu-i plăcuse deloc. Chiar şi acum lumea nu-i ştia decât rolul, numele de Vorbitor, talman, falante, spieler, în funcţie de modul în care numiseră Vorbitorul în numele Morţilor în limba oraşului, naţiunii sau lumii lor.
Nu voia ca oamenii să-l cunoască. El nu le aparţinea lor şi nici speciei umane. Avea altă menire, aparţinea altcuiva. Nu fiinţelor umane. Şi nici sângeroşilor purceluşi. Sau cel puţin aşa credea.
Capitolul 3
LIBO
Regim Alimentar Observat: În principal macios, viermii lucioşi care trăiesc printre viţele de merdona de pe coaja copacilor.Uneori au fost văzuţi mestecând fire de capim. Alteori — oare accidental? — ingerează frunze de merdona împreună cu macios.
Nu i-am văzut niciodată mâncând altceva. Novinha a analizat cele trei alimente — macios, firele de capim şi frunzele de merdona — iar rezultatele au fost surprinzătoare. Fie că nu au nevoie de multe proteine, fie că sunt tot timpul flămânzi. Alimentaţia lor are grave carenţe în ceea ce priveşte elementele fundamentale, iar consumul de calciu este atât de scăzut încât ne întrebăm dacă oasele lor utilizează calciul la fel ca ale omului.
Pură speculaţie: întrucât nu putem lua mostre de ţesut, singurele noastre cunoştinţe privind anatomia şi fiziologia purceluşilor se limitează la ceea ce am putut depista din fotografiile pe care le-am făcut cadavrului vivisecţionat al purceluşului numit Rădăcină. Există totuşi numeroase anomalii evidente. Limbile purceluşilor, care sunt fantastic de mobile, încât ajută la producerea oricărui sunet pe care îl scoatem noi şi al multor altele pe care noi nu le putem articula, trebuie să fi evoluat astfel într-un anumit scop. Probabil pentru a căuta insectele în coaja copacilor sau în cuiburile din sol. Chiar dacă vreunul dintre strămoşii lor ancestrali o folosea în acest sens, în prezent cu certitudine nu mai este cazul. Iar perniţele cornoase de pe picioare şi de pe partea interioară a genunchilor le permit să se urce în copaci şi să stea agăţaţi fără ajutorul mâinilor. Care sunt motivele acestei evoluţii? Pentru a se salva din faţa vreunui animal de pradă? Pe Lusitania nu există nici un prădător îndeajuns de mare pentru a le pune viaţa în pericol. Pentru a se agăţa de copaci în timp ce caută insecte sub coajă? Asta ar explica dimensiunile limbii, dar unde sunt insectele? Singurele sunt muştele sugătoare şi Pulador-ele, dar ele nu intră sub coajă şi, oricum, purceluşii nu le consumă. Macios sunt mari, trăiesc la suprafaţa scoarţei şi pot fi recoltaţi uşor prin aplecarea viţelor de merdona; purceluşii nici nu trebuie să se caţere în copaci.