Aprecierile lui Libo: limba şi căţăratul în copaci sunt dovezi ale evoluţiei într-un alt mediu, cu o dietă mai abundentă, inclusiv în materie de insecte. Dar ceva — o glaciaţiune? migraţia? o boală? — a făcut ca mediul să se modifice. Nu au mai existat insecte sub scoarţă, etc. Probabil că tot atunci au dispărut şi toţi prădătorii mari. Asta ar explica de ce, în ciuda condiţiilor extrem de favorabile, pe Lusitania există atât de puţine specii. Cataclismul s-ar fi putut întâmpla recent — acum o jumătate de milion de ani? — astfel că evoluţia nu a avut timp să se diferenţieze prea mult.
Ipoteza este atrăgătoare, întrucât în mediul actual sunt prezente condiţii care nu explică în nici un fel apariţia şi evoluţia purceluşilor. Pentru ei nu există competiţie. Treapta ecologică pe care o ocupă ar putea fi luată de oposum. De ce ar fi inteligentă o trăsătură adaptivă? Dar a inventa cataclisme pentru a explica de ce au purceluşii o alimentaţie nenutritivă şi redusă înseamnă probabil să mergem prea departe. Lama lui Ockham face ca presupunerile să fie inutile.
Imediat după sosirea primarului Bosquinha, Libo şi Novinha scăpară din mână mersul evenimentelor. Ea era învăţată să comande şi atitudinea ei nu prea lăsa loc protestelor şi nici măcar părerilor.
— Tu rămâi aici, îi ordonă ea lui Libo la scurtă vreme după ce pricepuse ce se întâmplase. Cum am primit vestea de la tine, l-am trimis pe judecător să o anunţe pe mama ta.
— Trebuie să aducem cadavrul de acolo, îndrăzni Libo.
— Am chemat câţiva dintre oamenii care locuiesc în apropiere să rezolve şi problema asta, spuse ea. Şi episcopul Peregrino pregăteşte un loc pentru el în cimitirul Catedralei.
— Vreau să merg acolo, insistă Libo.
— Libo, sper că înţelegi că trebuie să facem fotografii în detaliu.
— Eu v-am spus că trebuie s-o facem, pentru raportul către Comitetul Stelar.
— Dar nu e necesară prezenţa ta, Libo. Vocea Bosquinhei era autoritară. În plus, trebuie să primim raportul tău. Suntem obligaţi să informăm Congresul cât mai curând posibil. Te simţi în stare să-l scrii acum, cât lucrurile sunt proaspete în minte?
Bineînţeles că avea dreptate. Doar Libo şi Novinha puteau întocmi rapoarte autentice, şi cu cât le scriau mai curând, cu atât mai bine.
— Pot să scriu, spuse Libo.
— Şi tu, Novinha, vreau şi observaţiile tale. Vă scrieţi rapoartele separat, fără să vă consultaţi. Cele O Sută de Lumi aşteaptă.
Computerul fusese deja pregătit şi rapoartele lor plecară prin ansiblu, chiar pe măsură ce le scriau, cu greşeli şi corecturi cu tot. Pe toate cele O Sută de Lumi oamenii care aveau vreo legătură cu xenologia citeau cuvânt cu cuvânt în timp ce Libo sau Novinha scriau. Altora li se transmiseră rezumate procesate pe loc de către computer privind cele întâmplate. Aflat la douăzeci şi doi de ani-lumină depărtare, Andrew Wiggin află că xenologul João Figueira „Pipo” Alvarez fusese ucis de purceluşi şi le comunică studenţilor săi despre eveniment chiar înainte ca oamenii să aducă trupul lui Pipo în Milagre.
După ce-şi termină raportul, Libo se trezi înconjurat de autorităţi. Novinha privea cu întristare crescândă cum incapacitatea conducătorilor Lusitaniei nu făcea decât să adâncească durerea lui Libo. Episcopul Peregrino era cel mai amabil dintre toţi; în încercarea lui de a-i oferi o alinare lui Libo, afirmă că, după toate probabilităţile, purceluşii erau animale fără suflet şi că tatăl lui nu fusese ucis, ci tăiat în bucăţi de fiare. Novinha vru să strige la eclass="underline" „Înseamnă că munca de o viaţă a lui Pipo n-a fost altceva decât studierea unor fiare? Şi că moartea lui, în loc să fie crimă, e un act al lui Dumnezeu?”
Dar, de dragul lui Libo, se stăpâni; el se aşeză în prezenţa episcopului, încuviinţă din cap şi, prin răbdare, scăpă de prelat mult mai repede decât ar fi reuşit Novinha prin proteste şi discuţii.
Dom Cristão se dovedi mai util, pentru că puse întrebări cu miez privind evenimentele de peste zi, ceea ce le permise lui Libo şi Novinhei să fie mai analitici şi mai puţin marcaţi de sentimente în răspunsuri. Cu toate acestea, Novinha se retrase în muţenie, nevoind să răspundă în continuare. Majoritatea oamenilor se întrebau de ce făcuseră purceluşii o asemenea faptă. Dom Cristão voia să ştie ce ar fi putut face Pipo în ultima vreme pentru a declanşa uciderea sa. Novinha ştia foarte bine ce făcuse Pipo — le spusese purceluşilor secretul pe care-l descoperise în simularea ei. Dar nu vorbi despre asta, iar Libo părea să fi uitat ce-i spusese Novinha cu câteva ore în urmă, când plecaseră pe fugă să-l caute pe Pipo. Nici măcar nu aruncase o privire spre simulare. Novinha era mulţumită de situaţia asta. Grija ei cea mai mare era ca el să nu-şi aducă aminte.
Dom Cristão îşi întrerupse şirul întrebărilor când primarul se întoarse cu câţiva dintre cei care ajutaseră la aducerea cadavrului. În ciuda pelerinelor, erau uzi până la piele şi stropiţi de noroi; din fericire, nu se mânjiseră de sânge, pentru că acesta fusese spălat de ploaie. Cu toţii păreau să-şi ceară scuze pentru vini de ei ştiute şi aveau chiar un aer evlavios, clătinând din cap şi ajungând să facă plecăciuni către Libo. Novinhei i se păru că respectul lor îndurerat nu era cuviinţa obişnuită, plină de sfială, pe care oamenii o arată celor atinşi de aripa morţii.
Unul dintre bărbaţi îi spuse lui Libo:
— Acum eşti zenador, nu? Iar întrebarea explica multe. Zenadorul nu avea autoritate oficială în Milagre însă se bucura de respect — munca lui era raţiunea existenţei coloniei, nu? Libo nu mai era băiat; trebuia să ia hotărâri, avea prestigiu, păşise de la periferia vieţii coloniei în însuşi centrul ei.
Novinha simţea că singurul reazem al vieţii ei se năruia. Nu aşa trebuia să se întâmple. „Trebuia să-mi continui viaţa aici, ani şi ani, învăţând de la Pipo, avându-l pe Libo ca tovarăş de studiu; acesta este cursul vieţii.” Întrucât era Xenobiologul coloniei, avea şi ea de ocupat locul de onoare destinat unui adult. Nu era geloasă pe Libo, voia doar să mai rămână câtva timp copil alături de el; de fapt, pentru totdeauna.
Dar Libo nu putea să-i rămână tovarăş de studiu, nu putea să-i rămână tovarăş de nimic. Văzu dintr-o dată cu claritate cum lumea din cameră aştepta totul de la Libo, ceea ce spunea, cum se simţea, ce planuri avea pentru viitor.
— Nu le vom face nici un rău purceluşilor, spuse el, şi nici nu vom numi crimă ce au comis. Nu ştiu ce a făcut tata pentru a-i provoca, voi încerca să înţeleg asta mai târziu; ceea ce interesează acum e că orice ar fi făcut, fără îndoială că lor li se pare îndreptăţit. Suntem străini aici, trebuie să fi încălcat ceva, vreun tabu, o lege, dar tata era tot timpul pregătit pentru aşa ceva, a ştiut dintotdeauna că se putea întâmpla asta. Spuneţi-le tuturor că tata a murit demn, ca un soldat pe câmpul de luptă, ca un pilot pe nava lui, a murit făcându-şi datoria.
„Of, Libo, băiat tăcut, ai găsit o asemenea elocvenţă în aceste momente încât nu mai poţi rămâne cu nici un preţ acelaşi.” Novinha simţi cum chinurile ei se înzecesc. Trebuia să-şi dezlipească ochii de la Libo, să privească altundeva…
Şi privi în ochii singurului bărbat din cameră care nu-l urmărea pe Libo. Era foarte înalt, dar foarte tânăr — mai tânăr decât ea, îşi dădu seama, pentru că-l cunoştea: fusese elev în clasa celor cu un an mai mici. Mersese odată la Dona Cristã pentru a-l apăra. Marcos Ribeira, aşa se numea, dar i se spunea mereu Marcão pentru că era foarte solid. Mare şi prost, spuneau copiii, care-l strigau pur şi simplu Cão, iar cuvântul însemna câine. Demult văzuse o expresie îndârjită în ochii lui; iar odată îl urmărise cum, sâcâit peste măsură, se dezlănţuise şi, cu o lovitură, îl trântise la pământ pe unul dintre cei care îl chinuiau. Victima stătuse cu umărul în ghips aproape un an întreg.