Bineînţeles că Marcão fusese acuzat că lovise fără a fi provocat: aşa procedează toţi torţionarii din orice epocă, dând vina pe victimă, îndeosebi când aceasta ripostează. Dar Novinha nu aparţinea grupului de copii — era la fel de izolată ca şi Marcão, deşi nu la fel de neajutorată — şi loialitatea n-o împiedica să spună adevărul. Făcea parte din pregătirea ei să vorbească în numele purceluşilor, se gândi. Marcão nu însemna nimic pentru ea. Nu-i trecuse prin minte că incidentul ar fi avut vreo importanţă pentru el, că poate îşi amintise de ea ca fiind singura persoană care se ridicase să-l apere în războiul lui neîncetat cu ceilalţi copii. Nu-l revăzuse şi nici nu se gândise la el. De ani de zile, de când devenise xenobiolog.
Acum însă era aici, mânjit de noroiul din preajma locului unde îl găsiseră pe Pipo, iar chipul îi părea mai hăituit şi mai bestial ca niciodată din pricină că părul îi era lipit de ţeastă şi transpiraţia îi curgea pe faţă. Şi la ce se uita el? N-avea ochi decât pentru ea, cu toate că ea îi răspunsese cu o privire sincer mirată şi întrebătoare: „De ce mă urmăreşti cu privirea?” întrebă ea în gând. „Pentru că sunt hămesit”, răspundeau ochii lui animalici. Dar nu, nu asta era spaima ei, imaginea pe care şi-o formase despre sângeroşii purceluşi. „Marcão nu reprezintă nimic pentru mine, şi orice ar gândi, nici eu nu reprezint nimic pentru el.”
Şi totuşi, într-o fracţiune de secundă, Novinha avu o iluminare. Acţiunea prin care îl apărase avea o semnificaţie pentru el şi o cu totul alta pentru ea; se deosebeau atât de mult încât nici nu mai erau reprezentări ale aceluiaşi eveniment. Ea făcu legătura între asta şi uciderea lui Pipo şi i se păru foarte important, aproape de punctul în care putea găsi explicaţia pentru ceea ce se întâmplase, dar apoi gândul se pierdu în vălmăşagul de vorbe şi de mişcare izbucnit când episcopul porni în fruntea bărbaţilor, îndreptându-se spre cimitir. Aici nu se foloseau sicrie pentru îngropăciune, căci, de dragul purceluşilor, tăierea copacilor era interzisă. Prin urmare, trupul lui Pipo urma să fie îngropat de îndată, iar slujba la mormânt nu avea să se ţină decât în ziua următoare sau probabil şi mai târziu; cu siguranţă că la recviemul lui Pipo vor dori să participe mulţi oameni. Marcão şi ceilalţi bărbaţi ieşiră afară, în furtună, lăsându-i pe Novinha şi pe Libo să discute cu toţi cei care credeau că au treburi urgente de rezolvat după nedorita moarte a lui Pipo. Sosiră şi plecară necunoscuţi care-şi dădeau aere şi luau hotărâri pe care Novinha nu le pricepea, iar pe Libo păreau să-l lase rece.
Judecătorul rămase la urmă şi, apropiindu-se de Libo, puse mâna pe umărul băiatului.
— Tu vei sta cu noi, desigur, spuse judecătorul, măcar în noaptea asta. „De ce acasă la tine, judecătoriile?” gândi Novinha. „Nu eşti nimic pentru noi, n-am venit cu nici un caz la tine, cine eşti ca să hotărăşti astfel? Moartea lui Pipo înseamnă cumva că am redevenit dintr-o dată copii mici care nu pot lua nici o hotărâre?”
— O să rămân cu mama, spuse Libo.
Judecătorul îl privi surprins. Ideea simplă că un copil se putea opune dorinţei lui părea să-i fie complet necunoscută şi străină. Novinha ştia, desigur, că nu aşa stăteau lucrurile. Fiica lui, Cleopatra, cu câţiva ani mai mică decât Novinha, îşi merita pe deplin porecla de Bruxinha — micuţa vrăjitoare. Deci, cum putea să nu ştie că şi copiii gândesc şi că nu se lasă dresaţi?
Dar în ciuda bănuielilor Novinhei, surpriza era alta.
— Credeam că ştii că şi mama ta va sta o vreme cu familia mea, spuse judecătorul. Întâmplările astea au tulburat-o, bineînţeles, şi nu s-ar cuveni ca în asemenea clipe să o preocupe treburile casnice sau să locuiască într-o casă care să-i amintească de cel care nu mai e alături de ea. E la noi, împreună cu fraţii şi surorile care au nevoie de prezenţa ta. Şi fratele tău mai mare e cu ei, desigur, dar el are o soţie şi un copil acum, deci tu eşti acela care rămâne şi pe care se bizuie toţi.
Libo încuviinţă cu un aer grav. Judecătorul nu-l lua sub protecţia lui, îi cerea lui Libo să devină protector.
Judecătorul se întoarse către Novinha.
— Şi cred că tu ar trebui să mergi acasă, spuse el.
Abia atunci înţelese Novinha că invitaţia lui nu o privea şi pe ea. La o adică, de ce ar fi inclus-o? Pipo nu fusese tatăl ei. Era doar o prietenă care se aflase întâmplător cu Libo când se descoperise cadavrul. Prin ce durere ar fi putut trece ea?
Acasă! Care era casa ei, dacă nu locul acesta? Trebuia să plece acum la staţiunea biologilor, unde nu mai folosise patul de mai bine de un an, cu excepţia câte unui pui de somn în timpul lucrărilor de laborator? Să considere că aceea era casa ei? O părăsise pentru că era dureros de pustie fără prezenţa părinţilor ei; acum şi Staţiunea zenadorilor rămăsese pustie: Pipo murise, iar Libo devenise un adult pe care îndatoririle îl vor smulge de lângă ea. Locul acesta nu mai era casa, căminul, pe care însă nu le putea găsi nici în altă parte.
Judecătorul plecă împreună cu Libo. Mama lui, Conceição, îl aştepta în casa judecătorului. Despre această femeie ştia doar că era bibliotecară şi că se ocupa de arhiva Lusitaniei. Novinha nu-şi petrecuse nici o clipă cu soţia lui Pipo sau cu alţi copii, nici nu-i păsase că aceştia existau; doar munca şi viaţa de aici fuseseră reale. Când se apropie de uşă, Libo păru să se micşoreze, de parcă ar fi fost la o depărtare mult mai mare, de parcă ar fi fost ridicat şi purtat de vânt, transformându-se într-o pată de culoare pe cer, ca un zmeu de hârtie; uşa se închise în urma lui.
Abia acum simţi dimensiunile pierderii. Cadavrul mutilat de pe panta dealului nu reprezenta moartea lui Pipo, ci doar semnul material al morţii lui. Moartea însăşi era locul rămas gol în viaţa ei. Pipo fusese o stâncă de care se putea agăţa în furtună, atât de puternică şi de solidă încât ea şi Libo, ascunşi împreună la adăpostul lui, nici măcar nu ştiuseră că furtuna exista. Acum el dispăruse, iar ei rămăseseră pradă furtunii care-i va duce pe fiecare încotro. „Pipo”, strigă ea fără glas, „nu pleca! Nu ne părăsi!” Dar bineînţeles că el plecase dintre cei vii, la fel de surd în faţa rugăminţilor ca şi părinţii ei.
În Staţiunea zenadorilor încă mai era activitate. Primarul Bosquinha în persoană folosea un terminal pentru ca toate datele culese de Pipo să fie trimise prin ansiblu către cele O Sută de Lumi, unde experţii făceau încercări disperate pentru a lămuri cauzele morţii lui.
Dar Novinha ştia că nu în fişierele lui Pipo putea fi găsită cheia morţii. Într-un anumit fel, datele ei îl uciseseră. Imaginile holografice ale moleculelor genetice din nucleele celulelor recoltate de la purceluşi încă mai pluteau acolo, în aerul de deasupra terminalului. Nu voise ca Libo să le studieze, dar acum le privea insistent, încercând să descopere ce văzuse Pipo, străduindu-se să priceapă ce anume din imaginile acelea îl făcuse să alerge într-un suflet la purceluşi pentru a spune sau face ceva care îi determinase să-l ucidă. Novinha descoperise din întâmplare un secret pentru păstrarea căruia purceluşii erau în stare de crime, dar care era acela?