Se trezi cu o durere surdă în spate şi cu o senzaţie de apăsare pe chip. Obrazul îi era lipit de tăblia goală a mesei unde se afla terminalul care se deconectase singur pentru a o proteja de radiaţiile nocive. Dar nu durerea o trezise, ci o atingere uşoară pe umăr. Crezu pentru o clipă că era mâna celui sosit deja ca răspuns la chemarea ei.
— Novinha, şopti bărbatul. Nu Falante pelos Muertos, ci altcineva. Cel despre care credea că se pierduse în furtuna din noaptea trecută.
— Libo, murmură ea. Atunci dădu să se ridice. Prea grăbită însă, spinarea îi era înţepenită şi avea ameţeli. Scoase un ţipăt slab; el o susţinu de umeri ca să nu cadă.
— Ţi-ai revenit?
Ea îi simţi respiraţia ca aburul unei grădini îndrăgite şi avu senzaţia de siguranţă deplină. Se simţi acasă.
— M-ai căutat.
— Novinha, am venit cât am putut de repede. Mama a adormit într-un târziu. Pipinho, fratele meu mai mare, e acum cu ea, iar judecătorul se ocupă de toate, aşa că eu…
— Trebuia să ştii că-mi pot purta singură de grijă, spuse ea.
După un moment de tăcere, vocea lui se auzi din nou, de astă dată furioasă, disperată şi obosită ca şi bătrîneţea, entropia şi moartea stelelor.
— Dumnezeu mi-e martor, Ivanova, că n-am venit să-ţi port ţie de grijă.
O rază de lumină se stinse; nu băgase în seamă speranţa pe care o simţise decât după ce dispăruse.
— Mi-ai spus că tata a descoperit ceva într-o simulare de-a ta şi că era sigur că voi reuşi să-mi dau seama şi singur. M-am gândit că ai lăsat simularea pe terminal, dar dispăruse când m-am întors la Staţiune.
— Da?
— De ce te miri, Nova, doar tu puteai să anulezi programul! Trebuie s-o văd.
— De ce?
O privi neîncrezător.
— Novinha, ştiu că ţi-e somn, dar sunt sigur că înţelegi că purceluşii l-au ucis pe tata pentru ce-a descoperit în simularea ta.
Ea se uită fix la el, fără a spune o vorbă. Libo mai văzuse hotărârea rece din ochii Novinhei.
— De ce nu vrei să-mi arăţi? De azi încolo, eu sunt zenador, şi am dreptul să cunosc.
— Ai acces nestingherit la toate fişierele întocmite de tatăl tău. Ai dreptul să consulţi tot ce am pus eu la dispoziţia publicului.
— Atunci fă publică şi holograma asta.
Ea tăcu.
— Cum i-am putea înţelege pe purceluşi dacă nu ştim ce-a descoperit tata despre ei? Ea nu răspunse, astfel că Libo continuă: Eşti datoare faţă de cele O Sută de Lumi, faţă de strădania noastră de a înţelege singura specie de fiinţe extraterestre existentă. Cum de poţi sta aşa şi… ce s-a întâmplat, vrei să descoperi singură? Vrei să fii prima? Bine, fie cum doreşti, o să-ţi atribui totul ţie, Ivanova Santa Catarina von Hesse…
— Nu de numele meu îmi pasă.
— Şi eu aş putea să procedez la fel. Nici tu n-ai descoperi adevărul fără ceea ce ştiu eu. O să-ţi interzic accesul la fişierele mele. Nu mă interesează fişierele tale.
Asta era prea de tot.
— Ce te interesează atunci? Ce încerci să faci? O apucă de umeri, o ridică de pe scaun, o zgâlţâi şi-i strigă în faţă: Tatăl meu a fost ucis acolo şi tu ştii de ce au făcut-o, pentru că ai înţeles simularea aceea. Spune-mi, arată-mi-o!
— Niciodată, şopti ea.
Chipul lui era contorsionat de disperare.
— De ce nu? strigă el.
— Pentru că nu vreau să mori.
Văzu cum în ochii lui apare un licăr de înţelegere. „Da, aşa e, Libo, asta pentru că te iubesc, pentru că, dacă vei şti secretul, te vor ucide şi pe tine. Nu-mi pasă de ştiinţă, nu-mi pasă de cele O Sută de Lumi sau de relaţiile dintre umanitate şi o specie extraterestră, nu-mi pasă de nimic atâta vreme cât eşti în viaţă.”
Lacrimile izbucniră brusc în ochii lui şi se rostogoliră pe obraji.
— Vreau să mor, spuse el.
— Tu aduci mângâiere tuturor, şopti ea. Pe tine cine te mângâie?
— Trebuie să-mi spui ca să pot muri.
Şi, dintr-o dată, nu mai era el cel care o susţinea; acum se agăţa el de ea, căutând un sprijin.
— Eşti obosit, spuse ea moale, dar te poţi odihni.
— Nu vreau să mă odihnesc, murmură el. Cu toate astea, se lăsă purtat, dus de lângă terminal.
Îl conduse în dormitorul ei, dădu aşternuturile deoparte, neluând în seamă praful stârnit.
— Hai, eşti obosit, odihneşte-te acum. De aceea ai venit la mine, Libo. Să-ţi găseşti liniştea, consolarea. El îşi acoperi faţa cu mâinile, clătinându-şi capul într-o parte şi într-alta ca un băiat care plânge după tatăl lui, plânge pierderea a tot ce-a însemnat el, la fel cum plânsese şi ea. Novinha îi scoase ghetele, pantalonii, băgă mâna sub cămaşă pentru a i-o scoate peste cap. El respira adânc pentru a pune capăt suspinelor şi ridică braţele ca s-o ajute să-i dezbrace cămaşa.
Îi întinse hainele pe scaun, apoi se aplecă deasupra lui ca să-l învelească. Dar el o prinse de încheietură şi, cu lacrimi în ochi, o privi rugător.
— Nu mă lăsa singur, şopti el. Disperarea i se strecurase în voce. Rămâi cu mine.
Iar ea se lăsă în voia lui pe pat, unde se agăţă strâns de ea până când, după doar câteva clipe, adormi şi mâinile îi căzură încet, moale. Însă ea rămase trează. Mâinile ei lunecară blând de-a lungul umerilor, pieptului, taliei lui. „Of, Libo, credeam că te-am pierdut ca şi pe Pipo.” Dar el nu mai auzea şoaptele ei. „Dar tu vei reveni mereu la mine.” Ca şi Eva, din pricina păcatului făptuit din neştiinţă, putea fi alungată din grădină. Dar, ca şi Eva, era în stare să îndure asta, deoarece încă îl mai avea pe Libo, Adam al ei.
Îl avea? Oare îl avea? Mâna îi tremură pe trupul lui. Nu-l va putea avea niciodată. Căsătoria era singura cale pentru ca ea şi Libo să poată rămâne împreună multă vreme — legile erau stricte pe orice lume colonizată, şi inflexibile într-o comunitate catolică. În noaptea asta putea să-şi închipuie că el va dori să o ia de soţie, când va veni vremea. Dar Libo era singura persoană cu care nu se putea căsători.
Pentru că în acest caz, el ar avea automat acces la orice fişier de-al ei, convingând computerul că trebuie să-l consulte — iar asta ar include, bineînţeles, toate fişierele de lucru, indiferent câte protecţii ar stabili ea. Aşa se hotărâse prin Codul Stelar. În faţa legii, soţii deveneau practic una şi aceeaşi persoană.
Nu-i putea îngădui să studieze acele fişiere, pentru că ar descoperi ceea ce ştiuse tatăl lui, şi atunci ea va fi cea care va găsi cadavrul lui pe o pantă, şi tot ea va trebui să retrăiască în fiecare noapte suferinţele prin care trecuse el sub tortura purceluşilor. Nu-i era deja peste puteri să poarte vina pentru moartea lui Pipo? Căsătoria cu Libo ar însemna condamnarea lui la moarte. Şi totuşi, necăsătorindu-se cu el însemna să se sinucidă pentru că, nefiind alături de el, nu-şi putea imagina cine altul i-ar putea lua locul.
„Cât de inteligentă sunt. Am găsit o asemenea cale spre iad încât n-aş mai reuşi să ies vreodată de acolo.”
Îşi apăsă faţa de umărul lui Libo, iar lacrimile şerpuiră pe pieptul lui.
Capitolul 4
ENDER
Am identificat patru limbaje pequeninos. „Limba masculilor” e aceea pe care am auzit-o în mod constant. Am surprins şi frânturi din „limba soţiilor”, pe care purceluşii o folosesc pentru a discuta cu femelele (iată o diferenţiere sexuală!) şi „limba copacilor”, un dialect ritual pe care, după spusele lor, îl folosesc pentru a adresa rugi copacilor totemici ancestrali. Au adus vorba şi despre un al patrulea limbaj, numit „limba părintească”, aceasta constând din lovirea ritmică a unor beţe între ele. Ei susţin că aceasta este o limbă adevărată, deosebindu-se de celelalte la fel ca portugheza de engleză. O numesc „limba părintească” pentru că se exprimă cu ajutorul unor beţe din lemn ce provin din copacii care, potrivit credinţei lor, întruchipează spiritele strămoşilor.