— O altă specie de ramen? întrebă Săvârşitorul.
— Da. Eu.
Săvârşitorul rămase pe gânduri câteva clipe.
— Eşti pregătită să te laşi cunoscută de restul omenirii?
— Am fost gata dintotdeauna. Dar mă întreb: sunt şi ei pregătiţi să mă cunoască? Le-a venit uşor să-l îndrăgească pe Hegemon, căci era om. Sau pe Matcă, fiindcă, după ştiinţa lor, toţi Gândacii muriseră şi asta le dădea un sentiment de siguranţă. Dacă, în ciuda sângelui vărsat, îi poţi îndemna să-i iubească şi pe purceluşi, care încă trăiesc, atunci vor fi pregătiţi să afle despre existenţa mea.
— Într-o bună zi, spuse Săvârşitorul, voi iubi pe cineva care să nu insiste ca eu să duc la bun sfârşit muncile lui Hercule.
— Oricum te plictiseai de viaţa pe care o duci aici, Ender.
— Da. Însă acum sunt în floarea vârstei. Îmi place să mă plictisesc.
— Uitasem să-ţi spun, proprietarul lui Havelock, un locuitor de pe Gales, ţi-a acceptat oferta de patruzeci de miliarde de dolari pentru navă, inclusiv încărcătura.
— Patruzeci de miliarde? O să dau faliment din pricina asta?
— E doar o picătură într-un ocean. Membrii echipajului au fost anunţaţi că li s-au anulat contractele. Mi-am permis să plătesc din fondurile tale cheltuielile lor de transfer pe alte nave. Dacă voi conduce eu nava, tu şi Valentine nu veţi mai avea nevoie de alte persoane care să vă ajute. Plecăm mâine dimineaţă?
— A, da, Valentine, murmură el.
Sora lui era singura piedică; ea l-ar putea face să mai stea pe gânduri. Acum, după ce luase hotărârea, socotea că nu merita să-şi ia rămas bun nici de la studenţi şi nici de la puţinii săi prieteni nordici; rămânea doar Valentine.
— Abia aştept să citesc cartea pe care Demostene o va scrie despre istoria Lusitaniei. Jane descoperise adevărata identitate a lui Demostene în cadrul operaţiunii de demascare a originalului Vorbitor în numele Morţilor.
— Valentine nu mă va însoţi, spuse Ender.
— Dar e sora ta.
Ender zâmbi. În ciuda necuprinsei ei înţelepciuni, Jane nu putea înţelege legăturile de sânge. Deşi fusese creată de oameni şi gândea despre sine în termeni umani, ea nu avea nimic biologic în alcătuire. Învăţase pe de rost problemele genetice; nu putea simţi dorinţele şi imperativele pe care fiinţele umane le aveau în comun cu alte creaturi — „e sora mea, dar casa ei rămâne Trondheim”.
— S-a opus plecării şi cu alte prilejuri.
— De astă dată nici n-am s-o invit să meargă cu mine. În nici un caz acum, când aşteaptă un copil şi când e atât de fericită în Reykjavik. Aici o iubesc toţi ca profesoară şi nimeni nu bănuieşte că, de fapt, ea este legendarul Demostene. Tot aici soţul ei, Jakt, deţine o sută de vase de pescuit şi stăpâneşte fiordurile. Fiecare zi îi este plină de conversaţii sclipitoare sau de primejdia şi măreţia mării presărate cu sloiuri strălucitoare şi niciodată nu va accepta să părăsească acest loc. Şi nici nu va înţelege de ce trebuie să plec eu.
Şi gândindu-se s-o părăsească pe Valentine, Săvârşitorul şovăi puţin în faţa hotărârii de a pleca spre Lusitania. Mai fusese separat de sora lui o singură dată, când era copil, şi resimţise profund anii de prietenie care îi fuseseră furaţi. Putea s-o părăsească acum din nou, după aproape douăzeci de ani neîntrerupţi petrecuţi împreună? De data asta nu mai exista cale de întoarcere. Cât va călători spre Lusitania, Valentine va îmbătrâni cu douăzeci şi doi de ani; va avea în jur de optzeci de ani dacă lui îi vor trebui alţi douăzeci şi doi ca să se întoarcă la ea.
„Nici ţie nu-ţi va fi uşor. Şi tu va trebui să plăteşti un preţ.”
„Nu mă persifla”, spuse Săvârşitorul în gând. „Am tot dreptul să regret.”
„Ea e cealaltă jumătate a eului tău. Chiar o vei părăsi de dragul nostru?”
Vocea care îi răsuna în minte era a mătcii. Bineînţeles că ea vedea lucrurile din aceeaşi perspectivă, după cum ştia la fel de bine ce hotărâse el. Săvârşitorul gândi câteva cuvinte pentru ea: „O voi părăsi, dar nu pentru tine. Nu putem fi siguri că asta îţi va aduce binele. S-ar putea să trăim alte momente de dezamăgire, ca şi pe Trondheim.”
„Lusitania e tot ce ne trebuie. Situată la o distanţă sigură de fiinţele umane.”
„Dar ea aparţine şi altora. Nu voi distruge purceluşii doar pentru a răscumpăra nimicirea neamului tău.”
„Nu vor suferi din pricina noastră; n-o să le facem nici un rău. Sunt sigură că de-acum, după trecerea atâtor ani, ne cunoşti.”
„Ştiu doar ceea ce mi-ai spus.”
„Noi nu minţim. Ţi-am dezvăluit toate amintirile noastre, tot ce aveam în suflet.”
„Ştiu că aţi putea trăi în pace cu ei, dar ei sunt în stare să vieţuiască paşnic cu voi?”
„Du-ne acolo. Am aşteptat atât de mult.”
Săvârşitorul ridică o geantă zdrenţuită care stătea desfăcută într-un colţ. În ea ar fi încăput adevărata lui avere: un schimb de haine. Toate celelalte lucruri din cameră erau daruri din partea oamenilor cărora le mărturisise, ca semn de preţuire pentru el, pentru menirea lui sau pentru adevăr, n-ar fi putut explica exact motivele. La plecare le va lăsa aici. Nu avea loc în geantă pentru ele.
O deschise, scoase un prosop înfăşurat şi-l desfăcu. Înăuntru se găsea forma fibroasă şi grosolană a unei gogoşi mari, cu lungimea de paisprezece centimetri.
„Da, priveşte-ne.”
Găsise gogoaşa aşteptându-l atunci când sosise pe o lume ce aparţinuse Gândacilor, pentru a conduce prima colonie umană. Presimţind că vor pieri ucişi de Săvârşitor, ştiind că e un duşman de neînvins, Gândacii sculptaseră peisajul într-un model care să aibă semnificaţie doar pentru el, tocmai pentru că fusese împrumutat din visurile lui. Neputincioasă dar conştientă, matca îl aşteptase într-un turn unde cândva, într-unul din visurile lui, găsise un duşman.
— Ai aşteptat mai mult până să te găsesc decât aceşti câţiva ani cât ai stat ascunsă în spatele oglinzii, spuse el cu voce tare.
„Câţiva ani? Desigur, cu mintea ta care gândeşte secvenţial nu bagi de seamă trecerea timpului, mai ales atunci când călătoreşti cu o viteză atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simţim. Gândirea noastră e atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simţim. Gândirea noastră e instantanee; şi atunci lumina abia se târâie pe lângă noi, ca mercurul pe un geam rece. Am trăit fiecare clipă ce s-a scurs în aceşti trei mii de ani.”
— Am găsit vreun loc în care să fiţi în siguranţă?
„Avem zece mii de ouă fertile care aşteaptă să capete viaţă.”
— Poate că Lusitania va fi acel loc, încă nu ştiu.
„Lasă-ne să trăim din nou.”
— Încerc. De ce crezi că am rătăcit de la o lume la alta vreme de atâţia ani, dacă nu pentru a căuta un loc pentru voi?
„Mai iute mai iute mai iute mai iute.”
„Trebuie să găsesc un loc unde să nu vă ucidem din nou în clipa în care veţi apărea. Încă bântuiţi prea multe vise ale oamenilor. Nu chiar toţi oamenii au crezut în cartea mea. S-ar putea să condamne Xenocidul, dar ar fi în stare să-l repete.”
„De când existăm, în afară de noi înşine, tu eşti prima fiinţă pe care am înţeles-o. N-a trebuit niciodată să-i înţelegem pe alţii, fiindcă am înţeles întotdeauna. Acum, când suntem doar entitatea aceasta, tu ai devenit ochi, braţe şi picioare pentru noi. Iartă-ne dacă nu mai avem răbdare.”
El râse. „Eu să vă iert pe voi.”