„Neamul tău e nesăbuit. Noi cunoaştem adevărul. Ştiu cine ne-a ucis, şi n-ai fost tu acela.”
„Ba eu am fost.”
„Ai fost o unealtă.”
„Ba eu.”
„Te iertăm.”
„Voi putea fi iertat doar atunci când veţi păşi din nou pe suprafaţa unei lumi.”
Capitolul 5
VALENTINE
Astăzi am dat de înţeles că Libo mi-e fiu. Doar Coajă m-a auzit spunând asta, dar în mai puţin de o oră, evident, că vestea era cunoscută tuturor. S-au strâns în jurul meu şi l-au convins pe Selvagem să mă întrebe dacă era adevărat, dacă devenisem „deja” părinte. Apoi Selvagem ne-a cerut mie şi lui Libo să ne împreunăm mâinile; dintr-un impuls ce mi-a rămas nelămurit, l-am strâns în braţe pe Libo, iar ei au scos nişte sunete de uimire şi, cred eu, de respect. Am simţit că din clipa aceea prestigiul meu în rândul lor crescuse nemăsurat.
Concluzia este inevitabilă. Pequeninos pe care i-am cunoscut până acum nu constituie întreaga comunitate şi nici măcar pe aceea a masculilor reprezentativi. Sunt fie tineri, fie burlaci în vârstă. Absolut nici unul dintre ei nu a zămislit copii. Şl nici nu s-au împerecheat aşa cum înţelegem noi noţiunea.
N-am auzit încă să existe vreo societate de primate în care grupuri de indivizi fără pereche să fie altceva decât proscrişi, adică lipsiţi de putere şi prestigiu. Nici nu mă miră că vorbesc despre femele cu un amestec atât de ciudat de veneraţie şi dispreţ, acum neîndrăznind să ia o hotărâre fără consimţământul lor, iar o clipă mai târziu spunându-ne că, fiind varelse, femelele sunt prea proaste ca să înţeleagă ceva. Până azi am interpretat afirmaţiile lor la nivelul cuvintelor, ceea ce m-a făcut să-mi imaginez că femelele lor nu sunt fiinţe înzestrate cu raţiune, ci formează o turmă de scroafe care n-au apucat încă să se ridice în două picioare. Mi-am închipuit că s-ar putea ca masculii să le ceară părerea aşa cum o cer copacilor, folosind grohăielile drept mijloace de a simţi răspunsurile, la fel ca şi datul în bobi sau ghicirea viitorului în măruntaiele animalelor.
Acum, totuşi, înţeleg că femelele sunt probabil la fel de inteligente ca şi masculii, nefiind nicidecum varelse. Declaraţiile negative ale masculilor îşi au originea în incapacitatea lor de a-şi accepta condiţia de burlaci excluşi din procesul de reproducere şi din structurile de putere ale tribului. Pequeninos au fost aproape la fel de precauţi ca şi noi — nu ne-au permis să întâlnim femelele sau masculii care deţin o putere reală. Am crezut că explorăm miezul societăţii pequenino. De fapt figurativ vorbind, trebuie că deocamdată bâjbâim la periferia lor genetică, printre masculii ale căror gene nu au fost considerate potrivite pentru a ajuta la perpetuarea tribului.
Şi, cu toate acestea, nu cred că lucrurile stau astfel. Toţi pequeninos pe care i-am cunoscut sunt isteţi, inteligenţi şi capabili să înveţe repede. Atât de iuţi, încât întâmplarea face că i-am învăţat mai multe despre societatea umană decât am aflat eu despre a lor după ani întregi de încercări. Dacă aceştia sunt rebuturile, atunci mai pot spera că într-o bună zi mă vor considera demn de a le întâlni soţiile şi „taţii”.
Până atunci însă nu mă pot lăuda cu nimic din toate astea întrucât, cu sau fără voia mea, mi-e limpede că am încălcat regulile. Nu mai vorbesc de faptul că nimeni n-ar fi reuşit să-i împiedice pe pequeninos să afle o serie de lucruri despre noi. Mai trebuie să adaug că regulile sunt prosteşti şi contraproductive. Le-am încălcat şi dacă se va afla asta, mi se va interzice să mai iau legătura cu pequeninos, ceea ce ar avea un efect şi mai nefast decât limitarea drastică a contactelor pe care le putem menţine în prezent. Prin urmare, sunt obligat să apelez la înşelătorii şi subterfugii caraghioase, cu alte cuvinte să plasez şi să blochez notiţele de faţă în fişierele personale ale lui Libo, unde nici măcar iubita mea soţie nu s-ar gândi să le caute. Aici se află informaţia vitală că toţi pequeninos pe care i-am studiat sunt burlaci şi, din cauza reglementărilor, nu îndrăznesc să-i anunţ pe xenologii framling despre asta. Olha bem, gente, aqui está: A ciência, o bicho que se devora a si mesma! (Vegheaţi cu luare aminte, prieteni, acesta-i adevăruclass="underline" Ştiinţa e dihania mică şi urâtă care se autodevoră. )
Pântecul Valentinei era umflat şi rigid şi mai rămăsese o lună până când avea să i se nască fiica. Fiind atât de mare şi greoaie, orice mişcare devenise o povară. Înainte vreme, atunci când se pregătea să ducă un grup de studenţi la istorie într-un söndring, reuşea întotdeauna să se ocupe singură de încărcarea ambarcaţiunii. Acum însă trebuia să se încreadă cu totul în marinarii soţului ei, şi nici măcar nu putea să facă naveta între chei şi magazii — căpitanul supraveghea operaţiunile de stivuire şi de echilibrare a navei. O făcea cu pricepere, desigur — oare nu căpitanul Rãv fusese cel care o învăţase pe ea atunci când navigase pentru prima oară? —, dar Valentinei nu-i plăcea să i se dea cu forţa un rol sedentar.
Era cel de-al cincilea söndring al ei; primul prilejuise întâlnirea ei cu Jakt. Nu se gândea la căsătorie. Trondheim era una dintre zecile de lumi pe care le vizitase însoţindu-i în peregrinările lui pe fratele ei mai tânăr. Preda, studia, şi după patru sau cinci luni scria un eseu lung pe teme istorice, îl publica sub pseudonimul Demostene şi apoi se odihnea şi se distra până când Ender accepta invitaţia de a merge în alt loc pentru a mărturisi. De obicei, munca lor se împletea perfect — el era chemat să rostească moartea unei persoane importante, a cărei viaţă avea să devină mai târziu punctul central al eseului ei. Pentru ei era un joc să se dea drept profesori de o disciplină sau alta când, de fapt, amândoi făureau şi transformau identitatea lumii, întrucât eseul lui Demostene era întotdeauna considerat definitiv.
O vreme crezuse că până la urmă cineva îşi va da seama că Demostene scria eseuri care urmăreau în mod suspect itinerariul ei, şi o va da în vileag. Dar curând înţelesese că în jurul lui Demostene se ţesuse o întreagă mitologie, la fel ca în cazul Vorbitorilor, doar că mai puţin densă. Oamenii bănuiau că Demostene nu era o singură persoană. Ba mai mult, fiecare eseu conceput de Demostene era considerat opera unui geniu care scria independent şi încerca să publice sub auspiciile acestuia; unii îşi imaginau chiar că, în mod automat, computerul prezenta lucrarea unui comitet necunoscut de străluciţi istorici ai secolului, care hotărau dacă era demnă de acest nume. N-avea nici o importanţă că nimeni nu cunoscuse vreodată un erudit căruia să-i fi fost arătată o asemenea lucrare. În fiecare an se înregistrau sute de eseuri în „stilul Demostene”; computerul le respingea automat pe cele care nu erau scrise de adevăratul Demostene; cu toate acestea, mulţi se încăpăţânau să creadă cu tot dinadinsul că nu era posibilă existenţa unei persoane care să se numească Valentine. La urma urmelor, Demostene debutase ca orator în reţelele de computere ale Pământului pe vremea când se purtau Războaiele cu Gândacii, adică în urmă cu trei mii de ani. Nu putea fi vorba şi în prezent de aceeaşi persoană.
„Şi e adevărat”, gândea Valentine. „De la o carte la alta nici eu nu rămân aceeaşi, fiindcă fiecare lume îmi schimbă întrucâtva existenţa, chiar pe măsură ce îi scriu istoria. Iar lumea asta mă transformă cel mai mult.”