Îi displăcea gândirea luterană, îndeosebi facţiunea aşa-zis calvinistă, care pătrundea peste tot şi părea să posede răspuns la orice întrebări, chiar şi la cele ce nu fuseseră puse. De aceea îi încolţise în minte ideea de a forma un grup de studenţi mai deosebiţi din ultimul an şi de a pleca împreună cu ei din Reykjavik spre Insulele Verii, un lanţ ecuatorial unde skrika veneau să se reproducă în cursul primăverii, iar stolurile de halkig se lăsau cuprinse de frenezia forţei reproductive. Ideea ei era de a destrăma şabloanele absurdităţilor intelectuale, inevitabil prezente în orice universitate. Studenţii urmau să se hrănească doar cu havregrin care creştea năvalnic în văile adăpostite şi cu halkig, atât cât vor avea curajul şi inima să ucidă singuri. Dacă alimentaţia zilnică trebuia să depindă de propria lor trudă, atunci se va schimba şi atitudinea lor faţă de evenimentele care aveau greutate sau nu în istorie.
Conducerea universităţii aprobase cam în silă; Valentine îşi folosi propriile fonduri pentru a închiria o navă de la Jakt, care devenise recent şeful uneia dintre numeroasele familii care vânau skrika. Acesta nutrea un dispreţ tipic marinăresc faţă de cei cu studii universitare, numindu-i pe faţa skräddare şi spunând vorbe chiar mai grele atunci când erau absenţi. O avertiză pe Valentine că tot el va trebui să vină peste mai puţin de o săptămână pentru a-i salva pe studenţii ei morţi de foame. Dar Valentine şi „naufragiaţii” ei, cum le plăcea acestora să se autointituleze, rezistaseră toată perioada, ba chiar le mersese totul din plin, construind ceva ce aducea cu un sat şi trăind bucuria efervescentă a gândirii creatoare şi descătuşate, care la întoarcere dăduse naştere unei adevărate cascade de articole dovedind calităţi desăvârşite şi intuiţie.
Evident, ca urmare a acestor rezultate, Valentine primea acum din Reykjavik sute de cereri pentru cele douăzeci de locuri în fiecare söndring pe care îl organiza în cursul verii. Pentru ea, Jakt era însă cu mult mai important. Nu avea o educaţie deosebită, dar era un cunoscător perfect al vieţii de pe Trondheim. Putea să navigheze pe marea de la ecuator fără să apeleze la hartă. Cunoştea rutele aisbergurilor şi zonele în care se îndeseau banchizele. Părea să ştie locurile unde se strângeau skrika pentru a dansa şi cum să-şi răspândească vânătorii pentru a ataca exemplarele de skrika pe neaşteptate atunci când părăseau marea, urcând pe ţărm. Vremea rea nu-l lua niciodată prin surprindere şi Valentine trăsese concluzia că nu exista vreo situaţie căreia Jakt să nu-i poată face faţă.
Mai puţin Valentinei. Şi atunci când preotul luteran — un calvinist — îi căsătorise, amândoi păruseră mai degrabă surprinşi decât fericiţi. Şi, cu toate acestea, erau fericiţi. Pentru prima oară de când părăsise Pământul se simţea desăvârşită, împăcată, cu un cămin. Tocmai de aceea copilul îi creştea în pântec. Peregrinările ei se încheiaseră. Îi era foarte recunoscătoare fratelui ei care înţelesese perfect situaţia şi, fără a fi nevoie să mai aibă vreo discuţie, pricepuse că Trondheim era capătul odiseii lor de trei mii de ani, sfârşitul carierei lui Demostene; ca şi ishäxa, găsise calea de a prinde rădăcini în solul îngheţat al acestei lumi şi de a-şi afla hrana pe care solul altor lumi nu i-o putea oferi. Copilul lovi cu putere, trezind-o din visare; se uită în jur şi-l văzu pe Ender venind către ea, păşind de-a lungul cheiului cu geanta de voiaj atârnată de umăr. Ea îşi închipui dintr-o privire motivul pentru care îşi adusese bagajuclass="underline" voia să o însoţească în acest săndring. Se întrebă dacă se cuvenea să se bucure. Deşi tăcut şi discret, fratelui ei îi era imposibil să-şi ascundă capacitatea ieşită din comun de a înţelege natura umană. Studenţii de rând nici nu-l băgau prea mult în seamă, însă cei mai buni, cei despre care spera că vor dovedi o gândire originală, reuşeau să surprindă aluziile subtile dar convingătoare pe care le strecura în mod inevitabil în discuţie. Era sigură că rezultatele vor fi impresionante. La urma urmelor, de-a lungul anilor şi ea datorase mult intuiţiei lui, dar câştigul avea să fie rodul inteligenţei lui, nu a studenţilor. Iar asta va dăuna întrucâtva scopului acestui sondring.
Dar nu-l va refuza dacă va dori să meargă şi el. În adâncul sufletului simţea că acesta era adevăruclass="underline" dorea mult să-l aibă alături. Cu toate că-l iubea foarte mult pe Jakt, îi lipsea apropierea tainică şi constantă pe care ea şi Ender o împărtăşiseră înainte de a se căsători. Vor trece ani până ce ea şi Jakt să poată fi la fel de strâns legaţi. Şi Jakt ştia, iar asta îl făcea să sufere puţin; un soţ n-ar trebui să se măsoare cu un cumnat pentru a-şi câştiga devotamentul soţiei.
— Bună, Val, spuse Ender.
— Bună, Ender.
Aflaţi singuri aici, în docuri, unde nimeni nu putea să-i audă, Valentine simţea că nimic n-o va opri să-i spună pe numele folosit în copilărie, nesocotind faptul că restul umanităţii transformase acest cuvânt într-un epitet.
— Ce-o să faci dacă iepuraşul se hotărăşte să vadă lumina zilei în timp ce eşti în söndring?
Ea zâmbi.
— Tăticul ei are s-o învelească într-o blană de skrika, eu o s-o legăn cu cântece nordice caraghioase, iar studenţii or să aibă o mare revelaţie privind impactul imperativelor vieţii asupra istoriei.
O clipă râseră amândoi şi, brusc, fără să înţeleagă de ce, Valentine îşi dădu seama că Ender nu dorea să se îmbarce pentru söndring, că îşi pregătise geanta aceea pentru a părăsi planeta Trondheim şi că venise nu pentru a o invita cu el, ci pentru a-i spune adio. Nechemate, lacrimile îi apărură în ochi şi simţi sfâşierea cumplită a despărţirii. Aşa cum o făcuse de nenumărate ori până atunci, el întinse mâinile şi o strânse la piept; de astă dată, între ei se afla pântecul şi îmbrăţişarea rămase mai mult o încercare stângace.
— Credeam că vrei să rămâi, şopti ea. În ultima vreme ai refuzat invitaţiile pe care le-ai primit.
— A venit una pe care n-am fost în stare s-o refuz.
— Copilul s-ar putea naşte în acest söndring, dar în altă lume nu.
Aşa cum bănuise, Săvârşitorul nu voia ca ea să-l însoţească.
— Copila are să fie uimitor de blondă, spuse el. I-ar fi peste putinţă să-şi găsească un loc pe Lusitania. Acolo majoritatea sunt brazilieni bruneţi.
Deci despre Lusitania era vorba. Valentine înţelese pe dată de ce se ducea într-acolo: uciderea unui xenolog de către purceluşi era de-acum o ştire cunoscută de toată lumea, întrucât fusese difuzată în Reykjavik în cursul serii.
— Ţi-ai pierdut minţile.
— Nu chiar.
— Ştii ce s-ar întâmpla dacă oamenii şi-ar da seama că tocmai Săvârşitorul merge pe lumea purceluşilor? Te-ar crucifica.
— Adevărul e că m-ar crucifica acum şi aici, numai că, în afară de tine, nimeni nu ştie cine sunt. Promite-mi că n-o să mă dai de gol.
— Dar ce poţi face tu acolo? Până când vei ajunge vor fi trecut decenii de la moartea lui.
— Oamenii pentru care sunt de obicei chemat să mărturisesc devin amintiri palide când sosesc eu pe lumea lor. Ăsta-i principalul dezavantaj creat de condiţia de Vorbitor itinerant.
— N-am crezut vreodată că te voi pierde iar.
— Dar eu mi-am dat seama că ne-am pierdut unul pe celălalt în chiar ziua când te-ai îndrăgostit de Jakt.
— Atunci trebuia să-mi spui! N-aş fi făcut-o!
— Tocmai de aceea nu ţi-am spus-o. Dar nu-i adevărat, Val. Oricum ai fi făcut pasul. Iar eu voiam să se întâmple asta. Mai fericită ca acum n-ai fost nicicând. Îşi aşeză mâinile pe talia ei. Genele Wiggin se cereau continuate. Sper să ai casa plină de copii.