— Se consideră că-i o lipsă de decenţă să ai mai mulţi de patru, lăcomie să treci de cinci şi barbarie să ai mai mulţi de şase. Chiar în timp ce glumea se gândea cum o să rezolve mai bine problema söndring-ului: să-i lase pe absolvenţi să plece fără ea, să-l anuleze de-a dreptul sau să-l amâne până după plecarea Săvârşitorului.
Dar spusele Săvârşitorului făcură ca întrebările ei să-şi găsească imediat un răspuns:
— Oare soţul tău îmi va permite să mă îmbarc pe unul dintre vasele lui ca să călătoresc în noaptea asta până la mareld, aşa încât, să prind naveta şi să ajung mâine dimineaţă la nava mea?
Graba lui era inumană.
— Dacă n-ai fi avut nevoie de o navă de-a lui Jakt mi-ai fi lăsat un mesaj pe computer?
— Am luat hotărârea acum cinci minute şi am venit direct la tine.
— Dar ţi-ai făcut deja rezervarea pentru navetă, asta presupune planuri precise!
— Nu şi dacă eşti proprietarul navei.
— De ce te grăbeşti atât? Călătoria va dura decenii întregi.
— Douăzeci şi doi de ani.
— Douăzeci şi doi de ani! Şi ce importanţă are dacă întârzii câteva zile? Nu puteai să mai aştepţi o lună ca să-mi vezi pruncul?
— Val, s-ar putea ca peste o lună să nu mai am curajul de a te părăsi.
— Atunci nu pleca! Ce înseamnă purceluşii pentru tine? Gândacii au fost destul de ramen pentru o viaţă de om. Rămâi, căsătoreşte-te aşa cum am făcut-o şi eu. Ai ajutat la începerea colonizării stelelor, Săvârşitorule; acum stai locului şi gustă din roadele trudei tale.
— Tu îl ai pe Jakt. Eu am studenţi nesuferiţi care încearcă să mă convertească la calvinism. Truda mea încă nu s-a încheiat, iar Trondheim nu e un cămin pentru mine.
Valentine simţi vorbele lui ca pe o acuzaţie: „Tu ţi-ai găsit rostul aici fără să te gândeşti dacă eu aş putea trăi pe solul ăsta.” „Dar nu e vina mea”, vru ea să răspundă, „tu eşti acela care pleacă, nu eu.”
— Aminteşte-ţi cum a fost, spuse Valentine, când l-am lăsat pe Peter pe Pământ şi am făcut o călătorie de câteva decenii până la prima noastră colonie, lumea aceea pe care ai condus-o. Ca şi cum ar fi murit. Până am ajuns noi acolo, el era bătrân iar noi încă tineri; când am vorbit cu el prin ansiblu, devenise deja un bărbat venerabil uitat de vreme, Hegemonul împovărat de putere, legendarul Locke, orice, numai fratele nostru nu.
— După câte-mi amintesc, a existat şi o schimbare în bine.
Săvârşitorul încerca să facă situaţia mai uşor suportabilă, dar Valentine îi interpretă vorbele cu rea-voinţă:
— Crezi că şi eu voi cunoaşte schimbări în bine după douăzeci de ani?
— Cred că voi suferi după tine mai mult decât dacă ai muri.
— Ba nu, Ender, va fi exact ca şi cum aş fi murit, şi vei şti că tu eşti acela care m-a ucis.
El primi vorbele ca pe o lovitură.
— Nu vorbeşti serios.
— Nu-ţi voi scrie. De ce aş face-o? Pentru tine nu va trece decât o săptămână sau două. Vei sosi pe Lusitania, iar computerul va avea scrisori vechi de douăzeci de ani din partea cuiva de care te-ai despărţit doar de o săptămână. Primii cinci ani vor însemna suferinţă, durerea de a te fi pierdut, singurătatea provocată de neputinţa de a discuta cu tine…
— Nu eu sunt soţul tău, ci Jakt.
— Şi după aceea ce-aş mai putea să-ţi scriu? Epistole deştepte, cu veşti năstruşnice despre copil? Va avea cinci ani, şase, zece, douăzeci, se va căsători, iar tu nici măcar nu-l vei fi cunoscut, şi oricum nu-ţi va păsa.
— Îmi va păsa.
— Nu vei avea norocul ăsta. Nu-ţi voi scrie decât atunci când voi fi foarte bătrână, Ender. Decât atunci când vei fi ajuns pe Lusitania şi apoi pe altă planetă, înghiţind deceniile ca pe nimic. Şi abia după aceea îţi voi trimite memoriile mele. Ţi le voi dedica. „Lui Andrew, iubitul meu frate.” Te-am urmat bucuroasă pe douăzeci de lumi, iar tu nu vrei să mai rămâi nici măcar două săptămâni acum, când am nevoie de tine.
— Val, dacă te-ai auzi, ai înţelege de ce trebuie să plec acum, înainte de a mă lăsa sfâşiat de tine.
— Asta-i o argumentaţie savantă pe care n-ai admite-o din partea studenţilor tăi, Săvârşitorule! N-aş spune toate astea dacă n-ai voi să pleci ca un hoţ prins asupra faptului! Nu răsuci lucrurile ca să mă scoţi vinovată pe mine de toate relele!
El îi răspunse pe nerăsuflate, cuvintele rostogolindu-se şi parcă amestecându-se unele cu altele din cauza grabei; vorbi repezit pentru a apuca să termine ce avea de spus înainte ca emoţia să-i înece glasuclass="underline"
— Ai dreptate, eu am vrut să mă grăbesc pentru că am ceva de rezolvat acolo şi fiecare zi pe care o petrec aici atârnă greu, şi pentru că mă doare ori de câte ori vă văd, pe tine şi pe Jakt, devenind tot mai apropiaţi în timp ce noi ne îndepărtăm mereu unul de altul, deşi sunt conştient că exact aşa trebuia să se întâmple, astfel că atunci când am hotărât să plec m-am gândit că e mai bine pentru toţi dacă aş face-o mai curând, şi am avut dreptate; ştii că nu greşesc deloc. Nici nu mi-a trecut prin gând că o să mă urăşti pentru asta.
Şi abia acum tulburarea îi opri torentul de vorbe şi izbucni în plâns; ea îl urmă.
— Nu te urăsc, te iubesc, faci parte din mine, eşti în sufletul meu şi plecarea ta îmi va smulge inima din piept şi o va risipi.
Astfel se încheie discuţia lor.
Secundul lui Räv îl duse pe Ender până la mareld, o platformă întinsă din marea ecuatorială, de unde erau lansate navetele care realizau joncţiunea cu navele spaţiale aflate pe orbită. Tăcută, Valentine consimţise să nu-l însoţească. Se întoarse în schimb acasă la soţul ei şi nu se dezlipi de el toată noaptea. A doua zi plecă în söndring împreună cu studenţii şi plânse după Ender numai pe întuneric, doar atunci când socoti că nimeni n-o putea vedea.
Dar studenţilor nu le scăpă acest amănunt şi aşa începură să circule tot felul de poveşti despre marea durere pe care o trăia profesoara Wiggin din pricina plecării fratelui ei, Vorbitorul itinerant. Interpretară purtarea ei aşa cum fac studenţii în asemenea ocazii, îmbogăţind sau sărăcind realitatea. Doar o studentă, o fată pe nume Plikt, se simţi obsedată de ideea că povestea Valentinei şi a lui Andrew era cu totul altceva decât părea la prima vedere.
Ca urmare, ea începu să facă cercetări privind viaţa lor şi să verifice călătoriile pe care le făcuseră împreună printre stele. Când Syfte, fiica Valentinei, împlinise patru ani şi fiul ei, Ren, doi, Plikt îi făcu o vizită. Acum profesoară la universitate, Plikt îi arătă Valentinei romanul pe care îl publicase. Modelase totul ca pe o ficţiune, dar Valentine recunoscu imediat povestea fratelui şi a surorii care erau cei mai vârstnici oameni din univers, fiind născuţi pe Pământ înainte de întemeierea primelor colonii pe alte lumi şi călătorind neîncetat de pe o lume pe alta, fără a prinde niciunde rădăcini, căutând, căutând…
Spre uşurarea Valentinei — şi, cel puţin ciudat, spre dezamăgirea ei — Plikt nu dezvăluise faptul că Ender era adevăratul Vorbitor în numele Morţilor iar Valentine era Demostene. Dar ştia destule amănunte din viaţa lor pentru a scrie povestea despărţirii, atunci când hotărâseră ca ea să rămână lângă soţ iar el să-şi continue căutarea. Scena era mai tandră şi mai plină de simţire decât fusese în realitate; Plikt scrisese ceea ce ar fi trebuit să se întâmple dacă Ender şi Valentine ar fi avut mai mult simţ teatral.