— De ce ai scris toate astea? întrebă Valentine.
— Calitatea nu-i un motiv suficient pentru a merita să fi scris?
Acest răspuns întortocheat o amuză pe Valentine, dar n-o făcu să renunţe:
— Ce a însemnat pentru tine fratele meu Andrew dacă ai întreprins o asemenea documentare ca să creezi povestea asta?
— Nici acum întrebarea nu sună corect, spuse Plikt.
— S-ar părea că sunt pe cale de a rata un fel de test. N-ai putea să-mi sugerezi ce întrebare să-ţi pun?
— Nu te înfuria. Ar trebui să mă întrebi de ce am scris-o ca ficţiune şi nu ca biografie.
— Bine, de ce?
— Pentru că am descoperit că Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morţilor este Săvârşitorul Wiggin, Xenocidul.
Chiar dacă Ender plecase de patru ani, mai avea de călătorit optsprezece ani până să ajungă la destinaţie. De spaimă, Valentine simţi un gol în stomac gândindu-se ce se va alege de viaţa lui dacă va fi întâmpinat pe Lusitania ca cel mai detestat om din întreaga istorie umană.
— Nu e cazul să te temi, profesore Wiggin. Dacă mi-aş pune-o în gând, aş putea s-o spun. Când am descoperit adevărul, mi-am dat seama că se căieşte pentru faptele lui. Şi ce penitenţă înălţătoare! Adevăratul Vorbitor în numele Morţilor este acela care şi-a condamnat acţiunea ca fiind o crimă de neiertat; de aceea a devenit Vorbitor şi s-a transformat în propriul său acuzator pe douăzeci de lumi.
— Plikt, ai aflat multe, dar nu ai înţeles mare lucru.
— Înţeleg totul! Citeşte ceea ce am scris, asta a însemnat înţelegere!
Valentine îşi spuse că de vreme ce Plikt ştia atât de multe lucruri, putea să afle şi altele. Însă furia, nu gândirea raţională o împinse pe Valentine să spună adevăruri pe care nu le încredinţase nimănui până atunci:
— Plikt, fratele meu nu l-a imitat pe adevăratul Vorbitor în numele Morţilor. Chiar el a scris „Matca şi Hegemonul”.
Când pricepu că Valentine spunea adevărul, Plikt se simţi copleşită. Vreme de atâţia ani îl considerase pe Andrew Wiggin drept subiect de carte şi pe adevăratul Vorbitor în numele Morţilor drept motiv de inspiraţie. Iar acum, când află că ei erau una şi aceeaşi persoană, rămase mult timp mută de uimire.
Apoi ea şi Valentine discutară şi se confesară îndelung, ajungând să aibă atâta încredere una în cealaltă încât Valentine o rugă pe Plikt să devină educatoarea copiilor ei şi colaboratoare la următoarele ei scrieri şi la catedră. Jakt se arătă surprins de noua prezenţă din casa lui, dar odată cu trecerea timpului Valentine îi dezvălui şi lui secretele pe care Plikt le descoperise documentându-se sau le smulsese de la ea. Asta deveni legenda familiei şi de îndată ce copiii se făcură suficient de mari le spuseră şi lor minunatele poveşti despre rătăcitorul lor unchi Ender, care, considerat un monstru pe toate lumile, era în realitate un fel de salvator sau profet, sau cel puţin martir.
Anii treceau, familia prospera, iar durerea pentru pierderea lui Ender se risipea, astfel că, încet-încet, Valentine ajunse să fie mândră de el şi, în cele din urmă, să aibă un puternic sentiment de speranţă. Aştepta cu nerăbdare ca el să ajungă pe Lusitania, să rezolve problema purceluşilor, să-şi îndeplinească fără drept de tăgadă destinul de apostol pentru rameni. Plikt, luterană convinsă, o învăţă pe Valentine să gândească viaţa Săvârşitorului în termeni religioşi; stabilitatea de nezdruncinat a vieţii ei de familie şi miracolul pe care-l reprezenta fiecare dintre cei cinci copii se îmbinară în aşa fel încât se lăsă pătrunsă de sentimentul credinţei, chiar dacă doctrina nu-i intrase în suflet.
Iar asta avea să-i influenţeze şi pe copiii ei. Pentru că nici măcar nu puteau aduce vorba de unchiul lor, Săvârşitorul, în faţa unor străini, povestea vieţii lui căpătă lumini şi umbre supranaturale. Ea trezi îndeosebi interesul lui Syfte, fiica cea mare, care era încă obsedată de unchiul Ender chiar şi la împlinirea vârstei de douăzeci de ani, când raţiunea devine îndeobşte mai puternică decât adoraţia copilărească, primitivă. El era o fiinţă ieşită dintr-o legendă şi totuşi trăia pe o lume situată la o distanţă care nu părea imposibil de străbătut.
Nu spuse nimic mamei şi tatălui ei, dar se confesă fostei educatoare:
— Plikt, într-o zi îl voi întâlni. Îl voi cunoaşte şi-l voi ajuta să izbândească.
— Ce te face să crezi că ar avea nevoie de ajutor sau de sacrificiul tău?
Plikt rămase mereu sceptică până când eleva ei îi câştigă încrederea.
Şi visurile lui Syfte călătoreau spre înafară, fugind de gheaţa de pe Trondheim către îndepărtata planetă pe care Ender Wiggin încă nu călcase. „Oameni ai Lusitaniei, nici măcar nu vă daţi seama ce bărbat măreţ va pune piciorul pe pământul vostru şi vă va lua povara de pe umeri. Iar eu mă voi alătura lui la vremea cuvenită, chiar dacă asta se va întâmpla peste o generaţie. Lusitania, pregăteşte-te să mă primeşti şi pe mine.”
Pe nava lui, Săvârşitorul Wiggin nu bănuia câtuşi de puţin ce încărcătură bogată din visele altora ducea în depărtări. Trecuseră doar câteva zile de când o lăsase pe Valentine plângând pe chei. Pentru el, Syfte încă nu avea nume; era doar o umflătură a pântecului Valentinei şi nimic mai mult. Abia începuse să simtă durerea despărţirii pentru totdeauna de Valentine, o suferinţă pe care ea o uitase de mult. Gândurile lui rătăceau departe, neştiind de existenţa nepoatelor şi nepoţilor de pe o lume a gheţurilor.
Acum se gândea la o fată solitară şi torturată, pe nume Novinha, întrebându-se ce vor însemna pentru ea cei douăzeci şi doi de ani în care el va călători şi ce va deveni până în clipa când se vor întâlni. Fiindcă o iubea, aşa cum se întâmplă să iubeşti pe cineva care îţi este ecou în momentele de adâncă întristare.
Capitolul 6
OLHADO
Singurele relaţii cu alte triburi par a fi războinice. Când îşi spun poveşti unii altora (de obicei pe vreme ploioasă), ele prezintă doar bătălii şi eroi. Sfârşitul înseamnă întotdeauna moartea pentru eroi şi laşi deopotrivă. Dacă poveştile ar constitui cumva nişte linii directoare, atunci purceluşii nu se aşteaptă să supravieţuiască războiului. Şi niciodată nu dovedesc vreun interes oricât de mic faţă de femelele duşmanilor, nici în vederea violului, nici a uciderii sau sclaviei, cum procedează oamenii în mod tradiţional cu soţiile soldaţilor căzuţi. Să însemne asta că nu există nici un schimb genetic între triburi? Nicidecum. S-ar putea ca el să fie realizat de femele, care au probabil vreun sistem de a negocia favoruri genetice. Dată fiind evidenta şi completa subordonare a masculilor faţă de femele în cadrul societăţii, schimbul ar putea să se facă fără ştirea masculilor, sau probabil că s-ar ruşina într-o asemenea măsură încât nici n-ar îndrăzni să ne spună.
Nu vor să ne povestească decât despre bătălii. O descriere tipică, aflată în notiţele din 21-02 de anul trecut ale fiicei mele Ouanda, a fost reţinută în timpul unei aşa-zise şezători care a avut loc în casa purceluşilor:
PURCELUŞ (vorbind în Esenţială): A ucis trei dintre fraţi fără să fie rănit. N-am văzut nicicând un războinic atât de neînfricat şi puternic. Braţele îi erau mânjite de sânge până sus, iar băţul din mâna lui era rupt şi încleiat de creierii fraţilor mei. Ştia că se bucură de cinstire chiar dacă soarta bătăliei se dovedea potrivnică tribului său. Del honral Eu Ihe deil (Îi acord onoare! I-am recunoscut-o!)
(Ceilalţi purceluşi plescăie din limbă şi scot chicote ascuţite. )