PURCELUŞ: L-am ţintuit la pământ. Şi în chinuri a fost puternic, până i-am arătat iarba pe care o ţineam în mână. Atunci a deschis gura şi a murmurat cântecele tărâmului de departe. Nunca será pau na mão da gente! (Nicodată nu va mai fi un băţ în mâinile noastre!) (În acest moment, ceilalţi au început un cântec în limba soţiilor, unul dintre cele mai lungi pasaje pe care am avut prilejul să le ascult.)
(De remarcat că a devenit un obicei în comportamentul lor ca mai întâi să vorbească în Esenţială, pentru ca apoi, în momentul culminant şi de evidenţiere a concluziei, să treacă la portugheză. Gândindu-ne mai bine, am descoperit că şi noi procedăm la fel, apelând la portugheza maternă în clipele cele mai tulburătoare.)
S-ar putea ca această relatare a bătăliei să nu pară chiar atât de neobişnuită dacă ai prilejul să asculţi destul de multe poveşti şi înţelegi că ele se termină întotdeauna cu moartea eroului. Este limpede că nu gustă comedia ieftină.
Nu erau multe lucruri de făcut în timpul zborului interstelar. După stabilirea rutei, nava efectuase translaţia Park şi nu mai rămăsese de îndeplinit decât corvoada de a calcula cât de mult se apropiase viteza navei de cea a luminii. Computerul de la bordul navei aprecie viteza exactă şi apoi determină, în timp subiectiv, câtă vreme va trebui să continue călătoria înainte de a se face din nou translaţia Park, înapoi la o viteză mai mică decât cea a luminii, pentru ca manevrele să fie posibile. „Ca un cronometru”, se gândi Săvârşitorul. „Pornit, oprit, şi s-a încheiat toată cursa.”
Computerele navei erau suficient de „deştepte” ca să-l ajute să facă mai uşor faţă trecerii de la spaniolă, pe care o vorbea cursiv, la portugheză. Îi venea destul de lesne să vorbească, însă rămâneau nepronunţate atât de multe consoane încât nu era înţes întotdeauna.
Lecţiile zilnice de conversaţie în portugheză pe care le lua cu computerul, care reacţiona extrem de lent, deveneau înnebunitoare după o oră sau două. Până acum, Val îl însoţise în toate celelalte călătorii. Asta nu însemna că vorbeau fără încetare; Val şi Ender se cunoşteau atât de bine încât adesea nici nu aveau ce să-şi spună. Dar în absenţa ei, Ender era din ce în ce mai nemulţumit de propriile lui gânduri; niciodată nu păreau să se limpezească în soluţii, fiindcă nu avea cui să le împărtăşească.
Nici măcar matca nu-i putea fi de folos. Gândurile ei veneau instantaneu; legate nu de sinapse, ci de filoţi, care rămâneau neafectaţi de efectele relativiste ale călătoriei cu viteza luminii. Pentru ea, un minut din timpul trăit de Ender însemna şaisprezece ore — diferenţa era prea mare pentru ca el să desluşească vreun mesaj din partea ei. Dacă n-ar fi fost o gogoaşă ar fi avut mii de Gândaci, iar fiecare dintre ei şi-ar fi îndeplinit misiunea, transferându-şi uriaşa experienţă în memoria ei. Dar ceea ce poseda ea nu se mărginea la amintiri şi, în cele opt zile pe care le simţi ca pe o captivitate, Săvârşitorul începu să înţeleagă nerăbdarea ei de a fi eliberată cât mai curând.
După scurgerea celor opt zile, Săvârşitorul se descurca mulţumitor în portugheză, reuşind să se exprime direct în loc să traducă din spaniolă ceea ce avea de spus. Simţea cu disperare lipsa unei tovărăşii umane; ar fi fost foarte fericit să discute chiar şi religie cu un calvinist, numai să aibă pe cineva care să dovedească mai multă vioiciune şi inteligenţă în conversaţie decât computerul navei.
Nava efectuă translaţia Park; într-un moment imposibil de măsurat, viteza ei se modifică în comparaţie cu restul universului sau, mai precis, teoria susţinea că de fapt se schimba viteza universului în timp ce nava rămânea cu totul nemişcată. Nimeni nu era sigur de asta, întrucât nu exista un punct imobil din care să poată fi studiat fenomenul. Aşa se bănuia, pentru că nimeni nu înţelegea de ce apăreau fenomenele filotice; ansiblul fusese creat printr-o întâmplare aproape norocoasă şi, odată cu el, se descoperise şi principiul Park al instantaneităţii. Probabil că era neinteligibil, însă funcţiona.
În clipa în care lumina deveni din nou vizibilă în toate direcţiile, în hublourile navei apărură instantaneu puzderii de stele. Poate că într-o bună zi se va găsi vreun om de ştiinţă care să descopere de ce translaţia Park aproape că nu necesita un consum de energie. Săvârşitorul era sigur că pentru zborul interstelar al oamenilor se plătea undeva un preţ îngrozitor. Demult, chiar visase că pentru fiecare navă care efectua translaţia Park exista câte o stea care clipea pentru ultima oară. Jane îl asigurase că nu era adevărat, dar el ştia că majoritatea stelelor rămân invizibile; ar putea să dispară chiar un trilion dintre ele fără ca oamenii să afle vreodată. Vreme de mii de ani, călătorii vor continua să vadă fotonii plecaţi în spaţiu înainte ca steaua să moară. Dar când omul va ajunge să vadă galaxia stingându-se, va fi prea târziu să-şi mai schimbe obiceiurile.
— Inactivitatea te face să ai închipuiri paranoice, îi spuse Jane.
— Nu poţi citi gândurile, îi răspunse Săvârşitorul.
— După ce închei câte un zbor interstelar devii morocănos şi faci speculaţii despre distrugerea universului. Ăsta-i modul specific prin care se manifestă la tine teama de mişcare.
— Ai anunţat autorităţile lusitane că sosesc?
— E o colonie foarte mică. Nu există autorizare de coborâre pe planetă pentru că rareori merge cineva acolo. E doar o navetă care orbitează în jurul planetei şi care transportă oamenii încoace şi încolo, folosind la sol un spaţioport atât de mic încât te apucă râsul.
— Nu-i nevoie de aprobarea celor de la Imigrări?
— Eşti Vorbitor, nu te pot întoarce din drum. Pe de altă parte, Serviciul de imigrări înseamnă Guvernatorul, care e în acelaşi timp şi primar, întrucât oraşul şi colonia se identifică. Numele ei este Faria Maria de Bosque, supranumită şi Bosquinha, iar ea îţi transmite salutări şi ar dori să nici nu soseşti, fiindcă are destule necazuri şi fără prezenţa unui profet al agnosticismului care să-i tulbure pe bunii catolici de acolo.
— A spus ea aşa ceva?
— Realitatea e că nu ţi-a comunicat asta; episcopul Peregrino i-a spus-o, iar ea a fost de acord. Dar funcţia ei e să aprobe. Dacă-i vei spune că toţi catolicii sunt nişte smintiţi idolatri şi superstiţioşi, probabil că ar ofta şi ţi-ar zice: „Sper că nu vei destăinui şi altora asemenea păreri astea.”
— Mă duci cu vorba, spuse Săvârşitorul. Ce crezi că nu mi-ar face plăcere să aud?
— Novinha nu mai vrea un Vorbitor. Şi-a anulat cererea la cinci zile după ce a făcut-o.
Codul Stelar afirma însă că, de vreme ce Ender pornise în călătorie ca răspuns la solicitarea ei, din punct de vedere legal cererea nu mai putea fi anulată; şi totuşi, asta schimba datele situaţiei pentru că, în loc să aştepte nerăbdătoare scurgerea celor douăzeci şi doi de ani până la sosirea lui, ea va fi îngrozită de această perspectivă, respingându-i vizita fiindcă se răzgândise între timp. El se aşteptase să fie întâmpinat ca un prieten binevenit, iar acum ea se va arăta mai ostilă decât toţi membrii societăţii catolice la un loc.
— S-au creat toate condiţiile pentru a mi se simplifica munca, remarcă el.
— Da, situaţia nu-i chiar atât de rea, Andrew. Realitatea e că între timp au solicitat şi alţii un Vorbitor, şi aceştia nu şi-au anulat cererea.