— Cine?
— Printr-o coincidenţă de-a dreptul fascinantă, aceştia sunt Miro şi Ela, fiul şi fiica Novinhei.
— Dar nu aveau cum să-l cunoască pe Pipo. De ce m-ar chema să mărturisesc moartea lui?
— A, nu, nu-i vorba de moartea lui Pipo. Ela a cerut un Vorbitor acum şase săptămâni pentru a rosti moartea tatălui ei, Marcos Maria Ribeira, numit şi Marcão. Şi-a dat duhul într-un bar. Nu din cauza alcoolului, suferea de o boală. A murit de descompunere incurabilă.
— Jane, eşti atât de mistuită de compasiune încât mă pui pe gânduri.
— Compasiunea e domeniul în care te pricepi tu. Eu sunt mai pricepută la investigaţii complexe în structuri organizate de date.
— Iar băiatul… cum îl cheamă?
— Miro. A cerut un Vorbitor acum patru ani. Pentru moartea lui Libo, fiul lui Pipo.
— Libo nu putea să aibă mai mult de patruzeci de ani.
— A fost ajutat să-şi afle o moarte prematură. Era xenolog, înţelegi? sau zenador, cum se zice în portugheză.
— Purceluşii…?
— La fel ca şi moartea tatălui. Organele aşezate identic. În timpul călătoriei tale au fost executaţi trei purceluşi în acelaşi fel, însă mai departe de poartă. Numai că în cadavrele purceluşilor se plantează copaci — oamenilor ucişi nu li se face o asemenea onoare.
Ambii xenologi fuseseră ucişi de purceluşi la distanţă de o generaţie…
— Şi ce-a hotărât Consiliul Stelar?
— Situaţia e încurcată. Oscilează. Încă n-au certificat ca xenolog pe nici unul dintre ucenicii lui Libo. Unul este fiica lui Ouanda. Iar celălalt e Miro, cel care a chemat un mărturisitor.
— Au păstrat legătura cu purceluşii?
— În mod oficial, nu. Sunt unele discuţii în contradictoriu în legătură cu asta. După ce a murit Libo, Consiliul a admis contactarea purceluşilor doar o dată pe lună. Dar fiica lui Libo a refuzat categoric să respecte ordinele.
— Şi nu i-au retras calitatea de xenolog?
— Hotărârea de a se reduce drastic legăturile cu purceluşii a fost luată cu o majoritate foarte firavă. Şi nu a existat o majoritate pentru suspendarea din funcţie. Acum doi ani a fost trimis spre Lusitania un grup de oameni de ştiinţă de pe Calicut. Trebuie să sosească abia peste treizeci de ani pentru a prelua funcţia de supraveghere şi studiere a purceluşilor.
— De data asta au înţeles de ce l-au ucis purceluşii pe xenolog?
— Absolut deloc. Dar tocmai de asta mergi acolo, nu?
I-ar fi fost uşor să găsească un răspuns, numai că matca îl împunse lin cu un gând. Săvârşitorul îl simţi cape o boare trecând printre frunzele unui copac, un foşnet, o clătinare domoală, sau o rază de soare. Da, venea aici pentru a vorbi în numele morţilor. Dar şi pentru a readuce morţii la viaţă.
„Aici e un loc potrivit”
Matca făcea un efort de neînchipuit să-i vorbească în timpul zborului cu viteza luminii.
„Simt o minte aici. Mult mai limpede decât oricare minte umană pe care am cunoscut-o noi.”
„Purceluşii? Gândesc la fel ca noi?”
„Ştie despre purceluşi. Puţină răbdare; deocamdată se teme de noi.”
Matca se retrase şi Ender rămase să întoarcă pe o faţă şi pe cealaltă gândul că prin hotărârea de a veni pe Lusitania se angaja într-o lucrare mult mai grea decât îşi închipuise.
Episcopul în persoană ţinu predica dojenitoare. Acesta era întotdeauna un semn rău. Deşi nu dovedise vreodată calităţi de orator înfocat, de data asta, prin numeroasele paranteze, Peregrino devenise atât de confuz în exprimare încât Ela nu reuşi să priceapă nici măcar jumătate din cele spuse de el. Quim se prefăcu, desigur, că înţelege pentru că, în ceea ce-l privea, episcopul nu avea intenţii rele. Dar micuţul Grego nu făcu nici măcar o încercare ca să lase impresia că-l interesează. Chiar şi când sora Esquecimento, care avea obiceiul să ciupească sălbatic pe oricine cu unghiile ei ascuţite ca briciul, îşi croi drum pe interval, Grego îşi văzu netemător de năzbâtiile care-i treceau prin cap în acele momente.
Astăzi se chinuia să scoată niturile din spătarul de plastic al băncii din faţa lor. Pe Ela o scotea din minţi forţa pe care o avea Grego: nu se cuvenea ca un copil de şase ani să poată băga şurubelniţa sub buza unui nit încapsulat la cald. Nu era sigură că ea ar fi fost în stare de aşa ceva.
Dacă tata ar fi aici, bineînţeles că şi-ar furişa mâna şerpeşte şi blând, oho, cu câtă blândeţe, şi i-ar lua şurubelniţa lui Grego. Ar întreba în şoaptă: „De unde ai luat-o?” şi Grego l-ar privi cu ochi mari şi nevinovaţi. Mai târziu însă, când familia va pleca de la slujbă şi va ajunge acasă, tata ar urla la Miro că lasă sculele la voia întâmplării şi i-ar spune lucruri îngrozitoare, învinuindu-l de toate necazurile familiei. Miro ar suporta totul în tăcere. Ela şi-ar face de lucru pregătind masa de seară. Quim ar sta fără rost într-un colţ, rostogolind boabele rozariului şi murmurându-şi predicile scurte şi inutile. Cu ochii lui electronici, Olhado era singurul norocos — el îi bloca sau îi derula vreo scenă plăcută din trecut şi nu-l interesa ce se întâmpla. Quara ar merge să se facă mică într-un alt colţ, iar micuţul Grego ar rămâne triumfător, ţinându-se cu o mână de pantalonii tatei, urmărind cum vina pentru toate relele pe care le face el s-ar sparge în capul lui Miro.
Ela tresări înfiorată când scena i se desfăşură în minte. Dacă s-ar fi sfârşit doar cu atât, tot ar fi fost suportabil. Dar mai apoi Miro ar pleca, iar ei ar mânca şi după aceea…
Ca nişte păianjeni, degetele Surorii Esquecimento făcură un salt; unghiile ascuţite se înfipseră în braţul lui Grego. Instantaneu, Grego scăpă şurubelniţa pe jos. Cu siguranţă că avea să se rostogolească cu zgomot, dar Sora Esquecimento nu era proastă. Se aplecă iute şi o prinse cu cealaltă mână. Ela pricepu de îndată ce era în mintea lui, întinse o mână încercând să-l împiedice, dar prea târziu: el ridică brusc genunchiul şi o lovi în gură pe Sora Esquecimento.
Femeia icni de durere şi eliberă braţul lui Grego din strânsoare. El smulse şurubelniţa din mâna lipsită de vlagă. Ţinându-şi palma la gura sângerândă, Sora Esquecimento se îndepărtă în grabă pe intervalul dintre bănci. Grego îşi reluă activitatea demolatoare.
„Dar tata a murit”, îşi aminti Ela. În mintea ei, cuvintele sunau ca o muzică. „Tata a murit, dar încă e printre noi prin această moştenire monstruoasă pe care a lăsat-o. Otrava pe care a picurat-o în noi continuă să dospească şi sigur ne va ucide pe toţi. Când a murit, ficatul lui avea doar cinci centimetri lungime, iar splina nici nu mai exista. În locul lor crescuseră nişte organe ciudate, compuse din celule lipidice. Boala nu avea nume; trupul lui se smintise şi uitase matricea după care erau alcătuite fiinţele umane. Boala sălăşluieşte acum în copii lui. Nu în trupuri, ci în sufletele noastre. Arătăm ca orice alţi copii; suntem modelaţi aidoma cu ei. Dar fiecare dintre noi a fost înlocuit de o imitaţie de copil, alcătuită dintr-o substanţă fetidă, de origine lipidică, degenerată, crescută din sufletul tatei.”
„Poate că situaţia ar fi alta dacă mama ar fi încercat să repare lucrurile. Dar ea nu s-a sinchisit decât de microscoape şi de cereale cu calităţi ameliorate genetic, sau de cercetările la care a lucrat şi lucrează întruna.”
— … aşa-zis Vorbitor în numele Morţilor! Dar există numai unul care poate vorbi în numele morţilor, şi acesta este Sograda Cristo…
Cuvintele episcopului îi reţinură atenţia. Ce tot vorbea despre un Vorbitor în numele Morţilor? Cum era posibil ca el să aibă ştire că ea chemase unul…?