— Legea ne cere să-l tratăm curtenitor, dar nu cu încredere! Adevărul nu se poate afla în speculaţiile şi ipotezele unor oameni lipsiţi de har, ci în învăţăturile şi tradiţiile Bisericii-Mamă. De aceea, atunci când va păşi printre voi, acordaţi-i zâmbetul vostru, dar nu vă deschideţi inimile!
De ce lansa un asemenea avertisment? Cea mai apropiată planetă, Trondheim, se afla la douăzeci şi doi de ani-lumină depărtare şi i se părea improbabil să existe acolo un Vorbitor. Vor trece decenii până la sosirea vreunuia, dacă avea să vină vreodată. Se întinse pe deasupra Quarei ca să-l întrebe pe Quim. Sigur că măcar el a ascultat cu atenţie.
— Ce spune episcopul despre Vorbitor? întrebă ea în şoaptă.
— Dacă ai fi atentă ai afla şi singură.
— Dacă nu-mi spui îţi zdrobesc nasul.
Quim îi zâmbi ţâfnos, ca să-i arate că nu se temea de ameninţările ei. Dar, pentru că de fapt se temea de ea, îi răspunse:
— Se pare că atunci când a murit primul xenolog, un mişel necredincios a chemat un Vorbitor care urmează să sosească chiar în după-amiaza asta. Se află deja pe navetă şi primarul a plecat să-l întâmpine când va coborî pe planetă.
Ela nu anticipase această situaţie. Computerul nu-i comunicase că Vorbitorul era deja în drum spre Lusitania. Ea credea că va sosi peste ani şi ani pentru a rosti adevărul despre monstruozitatea căreia i se spunea „tată” şi care, în cele din urmă, îşi binecuvântase familia căzând mort; adevărul va veni ca o rază care să le lumineze şi să le purifice trecutul. Dar tata murise cu prea puţin timp în urmă ca să se facă acum rostire despre el. Tentaculele lui încă se întindeau de dincolo de mormânt şi le secătuiau inimile.
Curând predica se sfârşi, iar odată cu ea şi slujba. Ela îl apucă strâns de mână pe Grego şi, în timp ce-şi făcea loc prin mulţime, încercă să-l ţină departe de lume, ca să nu smulgă cuiva vreo carte sau poşetă. Bine că era şi Quim bun la ceva: o purta în braţe pe Quara, care părea să îngheţe atunci când trebuia să se strecoare printre necunoscuţi. Olhado îşi reactivase ochii şi-şi putea purta singur de grijă, clipind metalic către orice semivirgină de cincisprezece ani pe care spera să o îngrozească azi. Ela făcu o plecăciune în faţa statuilor celor doi Os Venerados, bunicii ei, morţi de mult şi canonizaţi acum ca sfinţi. „Nu sunteţi mândri că aveţi nişte nepoţi atât de încântători?”
Grego rânjea diabolic; păi sigur, avea în mână un pantofior de sugar. Ela se rugă în gând, dorindu-i copilaşului să fi scăpat neînsângerat dintr-o asemenea întâlnire. Luă pantoful de la Grego şi îl aşeză pe micul altar unde lumânările ardeau neîncetat, ca o mărturie perpetuă a miracolului Descoladei. Mama copilului îl va putea găsi acolo.
Bosquinha se dovedi destul de bine dispusă în drumul de la naveto-port până în Milagre, pe care îl făcură în vehiculul care plutea la mică distanţă deasupra terenului înverzit. Arătă către turmele de cabra semi-domesticite, o specie locală care asigura fibre pentru ţesături, dar a cărei carne era, din punct de vedere nutritiv, inutilizabilă fiinţelor umane.
— Purceluşii le mănâncă? întrebă Ender.
Mirată, ea ridică din sprâncene.
— Nu prea ştim multe despre purceluşi.
— Ştiu că trăiesc în pădure. Nu ies niciodată la câmpie?
— Asta pot s-o spună doar framlingii, răspunse ea ridicând din umeri.
Săvârşitorul tresări auzind-o pe Bosquinha folosind acest cuvânt; dar bineînţeles că ultima carte a lui Demostene fusese publicată cu douăzeci şi doi de ani în urmă şi distribuită prin ansiblu în toate cele O Sută de Lumi. Utlanning, framling, ramen, varelse — termenii pătrunseseră deja în Esenţială şi probabil că Bosquinhei nici nu i se mai păreau noutăţi. Ceea ce-l făcea să se simtă stânjenit era lipsa ei de curiozitate în legătură cu purceluşii. I se părea imposibil ca oamenii Lusitaniei să rămână netulburaţi de această problemă, doar existenţa purceluşilor motiva prezenţa gardului înalt şi de netrecut, dincolo de care nu se puteau deplasa decât zenadorii. Dar nu, Bosquinha nu era nepăsătoare, ci doar ocolea această chestiune. Nu reuşi să ghicească dacă purceluşii ucigaşi constituiau un subiect delicat sau dacă era vorba de neîncrederea ei în Vorbitor.
Ajunşi pe coama unui deal, Bosquinha opri vehiculul. Acesta se aşeză lin cu tălpicile pe sol. În vale se vedea un râu lat, şerpuind printre dealuri înverzite. Dincolo de el, vârfurile cele mai îndepărtate erau acoperite în întregime de păduri. De-a lungul celuilalt mal al râului, casele construite din cărămidă, cu acoperişuri învelite cu ţiglă, alcătuiau un oraş pitoresc. Clădirile câtorva ferme erau aşezate pe malul înalt dinspre ei, iar terenurile lungi şi înguste se întindeau până pe dealul pe care stăteau Săvârşitorul şi Bosquinha.
— Milagre, spuse Bosquinha. Pe dealul cel mai înalt e catedrala. Episcopul Peregrino i-a sfătuit pe oameni să fie politicoşi şi binevoitori cu tine.
Săvârşitorul mai pricepu din tonul ei că episcopul îi înştiinţase pe oameni că el reprezenta un primejdios propovăduitor al agnosticismului.
— Până mă va trăsni mânia lui Dumnezeu? întrebă el.
Zâmbind, Bosquinha îi răspunse:
— Dumnezeu ne dă un exemplu de îngăduinţă creştină pe care socotim că-l va urma toată lumea din oraş.
— Ştiu cine m-a chemat?
— Oricine ar fi făcut-o, a procedat discret.
— Eşti şi Guvernator, nu numai primar. Beneficiezi de anumite privilegii în ceea ce priveşte informaţiile.
— Ştiu că solicitarea originală a fost anulată, dar prea târziu. Mai ştiu că în anii din urmă alte două persoane au cerut prezenţa unui Vorbitor, dar trebuie să înţelegi că majoritatea oamenilor se mulţumesc cu doctrina şi consolarea oferită de preoţi.
— Vor răsufla uşuraţi când vor afla că n-am nimic în comun cu doctrina sau consolarea.
— Gestul mărinimos de a ne oferi transportul de skrika te va face destul de respectat prin baruri, şi te asigur că se vor găsi o mulţime de femei frivole care să poarte blănuri în lunile următoare. Toamna e pe aproape.
— S-a întâmplat să cumpăr skrika împreună cu nava — mie nu-mi era de nici un folos —, aşa că nu mă aştept la recunoştinţă pentru asta. Privi iarba înaltă din jur, care semăna cu o blană: Iarba e indigenă?
— Şi inutilă. N-o putem folosi nici măcar pentru a acoperi casele: dacă o tăiem, se fărâmiţează şi la prima ploaie se dizolvă ca un praf. Dar pe loturile din valea de acolo, cultura cea mai comună este un soi de ştir creat de xenobiologii noştri. Recoltele de orez şi grâu erau slabe şi nesigure, însă ştirul rezistă atât de bine încât trebuie să utilizăm ierbicide în jurul culturilor pentru a le împiedica să se extindă.
— De ce?
— Suntem pe o lume aflată în carantină, Vorbitorule. Ştirul se adaptează atât de uşor la mediu încât curând ar înăbuşi ierburile indigene. Este esenţial să nu transformăm Lusitania după modelul pământesc. Avem sarcina de a influenţa cât mai puţin această lume.
— Sigur că asta îi apasă greu pe oameni.
— Vorbitorule, suntem liberi şi ne împlinim viaţa în enclava noastră. Cât priveşte ceea ce se află dincolo de gard, oricum nu vrea nimeni să meargă acolo.
Vocea îi era încărcată de o emoţie ascunsă. Şi atunci, Ender ştiu că teama de purceluşi pătrunsese adânc.
— Vorbitorule, să nu-ţi închipui că ne temem de purceluşi. Probabil că acest lucru e adevărat pentru unii dintre noi, dar sentimentul predominant nu-i câtuşi de puţin teama. E ura. Scârba.