— Dar nu i-aţi văzut niciodată.
— Ajunge să-i cunoşti pe cei doi zenadori care au fost ucişi. Am o bănuială că la început ai fost chemat pentru a mărturisi moartea lui Pipo. Amândoi, şi Pipo şi Libo, erau iubiţi de lume. Îndeosebi Libo. Un om blând şi generos, iar durerea provocată de moartea lui a fost sinceră şi generală. Ne vine greu să înţelegem motivele pentru care purceluşii l-au torturat astfel. Dom Cristão, Abate al Filhos da Mente de Cristo, spune că purceluşii nu au simţ moral. Susţine că sunt fiare ori că nu au trăit sentimentul pierderii, fiindcă nu au gustat încă din fructul oprit. Zâmbi crispată. Dar asta e teologie, aşa că nu reprezintă nimic pentru tine.
El nu-i răspunse. Se obişnuise cu felul în care oamenii evlavioşi presupuneau că istorisirile sacre trebuie să li se pară absurde necredincioşilor. Necredincios nu se considera, ba chiar nutrea un respect deosebit faţă de sfinţenia unor relatări. Dar nu-i putea explica Bosquinhei toate astea. Cu timpul are să-şi schimbe părerea despre el. Acum îl privea bănuitoare, dar credea că o putea atrage de partea lui; pentru a fi un bun primar, trebuia să aibă calitatea de a vedea oamenii drept ceea ce sunt, iar nu drept ceea ce par.
Reveni la subiectul discuţiei.
— Filhos da Mente de Cristo… cunoştinţele mele de portugheză nu sunt prea solide, dar asta nu înseamnă cumva „Fiii Minţii lui Cristos”?
— Relativ vorbind, sunt un ordin nou, întemeiat abia acum patru sute de ani printr-o dispensă specială emisă de Papa…
— A, ştiu de Copiii Minţii lui Cristos, doamnă primar. Am mărturisit moartea lui San Angelo pe Moctezuma, în oraşul Cordoba.
Ea făcu ochii mari.
— Deci e adevărată povestea!
— Primare Bosquinha, am auzit multe variante ale poveştii. Una susţine că diavolul l-a posedat pe San Angelo când se afla pe patul de moarte şi de aceea a cerut să i se ţină riturile detestabile ale păgânului Hablador de los Muertos.
Bosquinha surâse.
— Cam aşa sună povestea care circulă în şoaptă. Dom Cristão spune că-i o prostie, desigur.
— Cu mult înainte de sanctificare, s-a întâmplat ca San Angelo să fie martor la mărturisirea mea pentru o femeie pe care o cunoştea. Ciuperca din sânge îl ucidea deja. A venit la mine şi mi-a spus: „Andrew, încă de pe acum circulă cele mai îngrozitoare neadevăruri despre mine, afirmându-se că am făcut minuni şi că ar trebui să fiu sanctificat. Am nevoie de ajutorul tău. La moartea mea va trebui să rosteşti adevărul”.
— Dar minunile au fost recunoscute şi el a fost canonizat abia după nouăzeci de ani de la moarte.
— Da. Ei bine, în parte sunt şi eu vinovat de asta. Când am mărturisit moartea lui, eu însumi am recunoscut câteva dintre miracole.
De data asta Bosquinha izbucni în râs.
— Un Vorbitor să creadă în miracole?!
— Priveşte dealul catedralei voastre. Câte dintre clădirile acelea sunt pentru preoţi şi câte pentru şcoală?
Bosquinha înţelese pe dată şi-l fulgeră cu privirea.
— Filhos da Mente de Cristo se supun autorităţii episcopului.
— Numai că ei păstrează şi predau tot ce înseamnă cunoaştere. Indiferent dacă episcopul aprobă sau nu.
— S-ar putea ca San Angelo să-ţi fi permis să te amesteci în treburile Bisericii, dar te asigur că episcopul Peregrino nu va admite aşa ceva.
— Am venit să mărturisesc o simplă moarte şi voi respecta legea. Cred că vei avea prilejul să-ţi dai seama că voi face mai puţin rău decât te aştepţi, şi mai mult bine.
— Vorbitor pelos Mortos, dacă ai venit să rosteşti moartea lui Pipo, atunci nu vei provoca decât rău. Lasă-i pe purceluşi dincolo de gard. Dacă voia mi-ar fi ascultată, nici o fiinţă umană n-ar mai trece de el.
— Sper că voi găsi de închiriat o cameră.
— Oraşul nostru nu se schimbă, Vorbitorule. Aici fiecare posedă o casă si nimeni nu merge în altă parte. Ce motive am avea să ţinem un han? Îţi putem oferi doar una dintre micile locuinţe din material plastic pe care le-au înălţat primii colonişti. E modestă, dar satisface toate necesităţile.
— Întrucât nu am nevoie de mult confort şi spaţiu, sunt sigur că o să mă descurc. Şi abia aştept să-l întâlnesc pe Dom Cristão. Acolo unde există discipoli ai lui San Angelo şi adevărul îşi găseşte prieteni.
Bosquinha pufni şi porni motorul vehiculului. Aşa cum dorise şi Săvârşitorul, ideile ei preconcepute despre Vorbitori fuseseră acum sfărâmate. Ce întâmplare ca el să-l fi cunoscut pe San Angelo şi să-i fi admirat pe Filhos! Nu era chiar ceea ce-i îndemnase episcopul Peregrino pe enoriaşii săi să creadă despre Vorbitor.
Încăperea era mobilată cu zgârcenie, iar dacă Săvârşitorul ar fi avut cu sine multe lucruri, cu mare greutate ar fi găsit loc să şi le aşeze. Aşa cum i se întâmpla aproape mereu la încheierea vreunei călătorii interstelare, reuşi să se instaleze în doar câteva minute. În geanta de voiaj rămase împachetată numai matca; renunţase de mult să se mai simtă ciudat pentru că într-o modestă geantă aflată sub pat păstra taina viitorului unei specii minunate.
— Poate că acesta va fi locul, murmură el. Chiar prin prosoapele în care era învelită, simţea gogoaşa răcoroasă, aproape rece.
„Este locul potrivit.”
I se păru supărător că era atât de sigură. De data asta dispăruse tonul rugător sau nerăbdător pe care îl percepuse de atâtea ori când ea îşi exprimase dorinţa de a fi eliberată. Acum era de o certitudine absolută.
— Tare mult aş vrea să hotărâm astfel, spuse el. S-ar putea să fie locul, dar totul depinde de capacitatea purceluşilor de a accepta prezenţa ta aici.
„Întrebarea e dacă pot accepta prezenţa fiinţelor umane fără noi.”
— Va dura mult. Mai păsuieşte-mă câteva luni.
„Oricât de mult ar fi nevoie. Acum nu ne mai grăbim.”
— Pe cine ai găsit? Îmi amintesc că mi-ai spus că nu poţi comunica decât cu mine.
„Acea parte a minţii noastre care deţine capacitatea de gândire, ceea ce voi numiţi impuls filotic, puterea ansiblurilor, este foarte rece şi greu de descoperit la fiinţele umane. Dar aceasta pe care am aflat-o aici, una dintre numeroasele fiinţe pe care le vom găsi, are un impuls filotic mult mai puternic, mai clar, mai uşor de perceput, ne aude mai repede, ne vede amintirile, iar noi le vedem pe ale ei, le reperăm lesne, aşa că iartă-ne, scumpe prieten, iartă-ne dacă abandonăm chinul de a vorbi minţii tale şi ne întoarcem spre ea pentru a-i vorbi, fiindcă nu ne sileşte să facem eforturi atât de mari pentru a articula cuvinte şi forma imagini care să fie suficient de limpezi pentru gândirea voastră analitică, deoarece pe ea o simţim ca pe o rază de soare, ca pe căldura soarelui faţa ei pe faţa noastră şi senzaţia de apă proaspătă în pântecele noastre şi de mişcare la fel de blândă şi completă ca adierea de vânt pe care nu am mai simţit-o de trei mii de ani şi iartă-ne că vom rămâne cu ea până ne trezeşti şi până ne scoţi să locuim aici fiindcă o vei face vei afla sigur la momentul potrivit că acesta e locul care înseamnă cămin…”
Şi după aceea el pierdu şirul gândurilor ei, simţi cum se risipeşte ca un vis pe care-l uiţi atunci când te trezeşti, chiar dacă te chinui să-l menţii viu. Săvârşitorul nu era sigur de ceea ce descoperise matca, dar orice ar fi fost, el trebuia să se confrunte cu realitatea Codului Stelar, cu Biserica Catolică şi cu tinerii xenologi care probabil nu-l vor lăsa să-i cunoască pe purceluşi, cu o femeie xenolog care se răzgândise în legătură cu invitaţia pe care o făcuse, şi cu altceva, poate cel mai greu lucru: dacă matca rămânea aici, şi el trebuia să facă la fel. „Tot amestecându-mă, iscodind, rănind, tămăduind, apoi plecând din nou şi rămânând neînrâurit, m-am rupt de umanitate. Dacă voi rămâne pe această lume, oare cum voi reuşi să mă integrez? Până în această clipă nu m-am simţit apropiat decât de armata de băieţaşi de la Şcoala de Luptă şi de Valentine, iar acum ele sunt departe, amândouă aparţin trecutului.”