— Ce-ai păţit, te-ai scufundat în singurătate? îl întrebă Jane. Simt cum îţi scade ritmul cardiac şi ţi se îngreunează respiraţia. În următoarele momente vei adormi, muri sau lăcrima.
— Sunt mai complicat decât crezi, spuse Săvârşitorul bine dispus. Deocamdată am un sentiment de autocompătimire pentru suferinţe încă neîncercate.
— Foarte bine, Ender. Cu cât mai devreme, cu atât mai folositor. În felul acesta te vei scălda mai mult în suferinţă. Terminalul prinsese viaţă, înfăţişând-o pe Jane ca purceluş în mijlocul unui ansamblu de balerine exuberante, care-şi azvârleau picioarele cât de sus puteau. Puţină repetiţie nu-ţi strică şi te-ai simţi mult mai bine. La urma urmelor, ai despachetat. Ce altceva aştepţi?
— Nici măcar nu ştiu unde mă aflu, Jane.
— Nu există o hartă a oraşului, îi explică Jane. Toată lumea ştie unde se află fiecare locşor. Însă au un plan al sistemului de canalizare, împărţit pe cartiere. Aşa, prin extrapolare, poţi descoperi unde se află clădirile.
— Atunci arată-mi-le.
Pe terminal apăru un model tridimensional al oraşului. Probabil că Săvârşitorul nu era deosebit de dorit în acest loc şi de aceea i se dăduse cămăruţa mobilată simplu, însă terminalul ce i se pusese la dispoziţie dovedea o atitudine curtenitoare. Nu era o instalaţie standard pentru uz personal, ci mai curând un simulator complex. Faţă de alte terminale, putea proiecta holograme într-un spaţiu de şaisprezece ori mai mare, cu o rezoluţie de patru ori mai precisă. Iluzia era atât de perfectă încât, ameţit pentru o clipă, Săvârşitorul se simţi ca un Gulliver aplecat deasupra unui Lilliput care încă nu ajunsese să se teamă de el, care deocamdată nu-i descoperise puterea distructivă.
Numele diferitelor cartiere pluteau în aer deasupra fiecărui sector al reţelei de canalizare.
— Te afli aici, preciză Jane. Vila Velha, vechiul oraş. Praça este exact la o intersecţie depărtare. Acolo se ţin întrunirile publice.
— Ai cumva o hartă a domeniilor locuite de purceluşi?
Harta satului alunecă rapid către Săvârşitor, detaliile apropiate dispărân în timp ce erau înlocuite de altele noi, care apăreau pe latura îndepărtată, ca şi cum ar fi zburat pe deasupra lor. „Aidoma unei vrăjitoare”, gândi el. Graniţa oraşului era marcată de un gard.
— E singurul obstacol care se află între noi şi purceluşi, îngână Săvârşitorul.
— Emite un câmp electric în care sunt stimulaţi toţi nervii sensibili la durere, spuse Jane. Simpla atingere face ca toate terminaţiile nervoase să o ia razna; te simţi ca şi cum cineva ţi-ar tăia degetele cu o pili.
— Plăcut gând. Suntem într-un lagăr de concentrare? Sau într-o grădină zoologică?
— Depinde cum priveşti lucrurile.
— Partea dinspre oameni este conectată la restul universului, iar cea dinspre purceluşi limitată la propria lor lume.
— Deosebirea e că purceluşii nu ştiu ce-au pierdut.
— Dar eu ştiu, spuse Jane. Acesta-i cel mai încântător lucru care caracterizează fiinţele umane. Sunteţi cu toţii foarte siguri că animalele inferioare mor de invidie că n-au avut norocul de a se fi născut homo Sapiens. Dincolo de gard se vedea un povârniş şi pădurea care începea de pe coama dealului. Xenologii nu au pătruns niciodată prea adânc în teritoriul purceluşilor. Comunitatea cu care au intrat în contact e la mai puţin de un kilometru în interiorul acestei păduri. Purceluşii locuiesc într-o casă din buşteni, toţi masculii la un loc. Nu cunoaştem alte aşezări, dar sateliţii au confirmat că fiecare pădure ca asta are exact toată populaţia pe care o poate susţine o cultură de vânători-culegători.
— Vânează?
— Sunt mai mult culegători.
— Unde au murit Pipo şi Libo?
Jane ilumină un petic de teren acoperit cu iarbă, de pe panta care ducea spre copaci. În planul apropiat creştea izolat un copac mare şi nu departe de el se vedeau alţi doi.
— Copacii aceia, făcu Săvârşitorul. În hologramele pe care le-am vizionat pe Trondheim nu-mi amintesc să fi fost atât de aproape.
— Au trecut douăzeci şi doi de ani. Copacul mare e cel pe care purceluşii l-au plantat în cadavrul rebelului numit Rădăcină, executat înainte ca Pipo să fi fost ucis. Ceilalţi doi marchează locurile unde au fost executaţi recent alţi purceluşi.
— Aş vrea să ştiu de ce sădesc copaci numai pentru purceluşi.
— Copacii sunt sacri, spuse Jane. Pipo a constatat că mulţi dintre copacii pădurii poartă nume. Libo a tras concluzia că s-ar putea să fie numele purceluşilor morţi.
— Iar oamenii nu sunt cosubstanţiali cu ideea de adorare a copacilor. Da, e foarte probabil. Am descoperit însă că ritualurile şi miturile nu se nasc din neant. De obicei există o anumită justificare legată de perpetuarea comunităţii.
— Andrew Wiggin antropolog?
— Când ţi-ai ales umanitatea ca obiect de studiu, este mai bine să începi cu omul.
— Atunci du-te şi studiază câţiva oameni, Săvârşitorule. De exemplu, familia Novinhei. Şi apropo, reţelei de computere i s-a interzis în mod oficial să-ţi furnizeze adresele locuitorilor.
Ender zâmbi strâmb.
— Prin urmare Bosquinha nu-i chiar atât de prietenoasă pe cât pare.
— Dacă trebuie să întrebi unde locuiesc oamenii, vor şti încotro te duci. Dacă vor ca tu să nu mergi la ei, nimeni nu va şti unde locuiesc ceilalţi.
— Poţi încălca restricţia, nu?
— Am şi făcut-o.
Lângă linia gardului, dincolo de dealul pe care se afla observatorul, clipea o lumină. Era punctul cel mai izolat din întregul Milagre. În locul acela de unde gardul se vedea tot timpul, se construiseră foarte puţine case. Ender se întrebă dacă Novinha prefera să locuiască acolo pentru a fi aproape de gard sau pentru a fugi cât mai departe de vecini. Poate că asta fusese ideea lui Marcão.
Cel mai apropiat cartier era Vila Atrás, apoi cel numit As Fábricas, care se întindea până spre râu. Aşa cum sugera şi numele, acolo se găseau majoritatea făbricuţelor care prelucrau metalul şi materialele plastice şi procesau alimentele şi fibrele de care avea nevoie Milagre. O economie autonomă, utilă şi legată de necesităţi. Iar Novinha prefera să locuiască departe de toate acestea, izolată, invizibilă. Hotărârea era şi a ei, acum Săvârşitorul ştia sigur. Nu acesta era modelul de viaţă ales de ea? Niciodată nu aparţinuse oraşului Milagre. Faptul că toate cele trei solicitări pentru un Vorbitor veniseră din partea Novinhei şi a copiilor ei nu reprezenta un accident. Însuşi actul de chemare a unui Vorbitor reprezenta o sfidare, un semn că ei nu se socoteau membri evlavioşi ai comunităţii catolice de pe Lusitania.
— Va trebui, totuşi, să mă rog de cineva să mă conducă acolo. Nu se cuvine să le dau de înţeles dintru început că nu pot să-mi tăinuiască nici o informaţie pe care o deţin.
Harta se şterse şi deasupra terminalului apăra chipul lui Jane. Nu se deranjase să facă reglajele pentru dimensiunile generoase ale acestui terminal, astfel încât capul ei era de câteva ori mai mare decât al unui om. Arăta foarte impunătoare. Şi simularea atingea perfecţiunea până şi prin porii de pe obraji.