— Andrew, adevărul e că mie nu-mi pot ascunde nimic.
Săvârşitorul oftă.
— Te interesează foarte mult problema asta, Jane.
— Ştiu. Îi făcu un semn cu ochiul. Dar pe tine nu?
— Vrei să spui că n-ai încredere în mine?
— Miroşi de la o poştă a imparţialitate şi a împărţitor de dreptate. Dar eu sunt îndeajuns de umană ca să doresc un tratament preferenţial, Andrew.
— Măcar îmi promiţi ceva?
— Orice, prietene corpuscular.
— Când hotărăşti să-mi ascunzi ceva, n-ai vrea să mă anunţi cel puţin că nu ai de gând să-mi spui despre ce este vorba?
— Vorbele tale adânci o depăşesc pe sărmana ta prietenă.
Devenise o caricatură a unei femei hiperfeminizate.
— Jane, nimic nu poate fi prea profund pentru tine. Fă-mi o favoare. Nu-mi pune piedici.
— Pentru că tot ai venit pentru familia Ribeira, ai dori să te ajut cu ceva?
— Da. Descoperă elementele care-i fac pe membrii familiei Ribeira să se deosebească în mod semnificativ de restul oamenilor din Lusitania. Şi orice motive de conflict între ei şi autorităţi.
— Tu vorbeşti şi eu mă supun.
Începu să dispară ca un duh.
— Jane, tu m-ai ademenit încoace. Acum de ce încerci să mă descurajezi?
— Ba nu. Şi nici n-am făcut-o.
— Nu am prieteni în oraşul acesta.
— Poţi să-mi încredinţezi viaţa ta.
— Nu propria-mi viaţă mă preocupă acum.
Praça era plină de copii care jucau fotbal. Majoritatea jonglau cu mingea, dovedind cât de multe pot s-o menţină în aer folosindu-şi doar capul şi picioarele. Cu toate acestea, doi dintre ei purtau un duel sălbatic. Băiatul şuta cât de tare putea către fată, care stătea la mai puţin de trei metri depărtare. Ea suporta contactul cu mingea fără să tresară, indiferent cât de puternică ar fi fost lovitura. Apoi şuta fata, iar el încerca să nu se clintească. O altă fetiţă făcea pe copilul de mingi, aducându-le-o ori de câte ori ricoşa după ce-şi atingea victima.
Săvârşitorul încercă să afle de la câţiva băieţi unde era casa familiei Ribeira. Invariabil, toţi îi răspunseră printr-o ridicare din umeri; când insistă, unii începură să se îndepărteze, şi curând mai toţi copiii se retraseră din praça. Săvârşitorul se întrebă ce le spusese episcopul despre Vorbitori.
Însă duelul continuă cu aceeaşi înverşunare nedomoliţi Şi acum, când praça se mai golise, Ender observă că în joc mai era amestecat un copil, un băiat de vreo doisprezece ani. Văzut din spate, nu atrăgea atenţia prin nimic, dar când Ender păşi mai spre mijlocul terenului, băgă de seamă că ochii băiatului arătau ciudat. După un moment de surprindere, înţelese. Băiatul avea ochi artificiali. Amândoi păreau strălucitori şi metalici, dar Ender ştia cum funcţionau. Doar un ochi slujea vederii, dar el prelua patru scanări vizuale separate şi apoi izola semnalele pentru a transmite o imagine binoculară simulată către creier. Celălalt ochi conţinea sursa de alimentare, controlul prin computer şi interfaţa externa. Atunci când voia, băiatul putea înregistra scurte secvenţe din cele văzute pe o foto-memorie limitată, care avea probabil mai puţin de un trilion de biţi. Dueliştii îl foloseau ca arbitru; dacă vreunul contesta un punct, el putea relua scena cu viteză redusă şi le spunea ce se întâmplase.
Mingea îl lovi pe băiat drept în vintre. Se chirci cu multă convingere, dar fata rămase netulburată.
— S-a ferit, am văzut cum a mişcat din şolduri!
— Ba nu! M-a durut, nu m-am ferit deloc!
— Reveja! Reveja! Până atunci vorbiseră în Esenţială, dar fata exclamase în portugheză.
Băiatul cu ochi metalici rămase inexpresiv, în schimb ridică o mână cerându-le să facă linişte.
— Mudou, spuse el fără drept de replică. S-a mişcat, traduse Săvârşitorul.
— Sabia! Ştiam!
— Eşti un mincinos, Olhado!
Băiatul cu ochi metalici o privi dispreţuitor.
— Eu nu mint niciodată. Dacă vrei, o să-ţi ofer o reluare a scenei. De fapt, cred că o s-o transmit prin reţea, ca să vadă toată lumea cum te-ai ferit şi mai şi minţi că n-ai făcut-o.
— Mentirosa! Filho de puta! Fode-bode!
Săvârşitorul era aproape sigur că ştia ce însemnau toate epitetele acelea, dar băiatul cu ochi metalici le ascultă cu un aer imperturbabil.
— Dá, spuse fata, Dá-me. Dă-mi-l.
Furios, băiatul îşi scoase inelul de pe deget şi-l aruncă pe pământ, la picioarele ei.
— Viada! şopti el gutural, apoi o rupse la fugi.
— Poltrão! strigă fata după el. Laşule!
— Cão! strigă băiatul fără ca măcar să arunce o privire peste umăr.
De data asta nu strigase la fată. Ea se întoarse imediat şi-l privi pe băiatul cu ochi metalici, care se crispase la auzul acelei vorbe. Aproape instantaneu, fata rămase cu ochii pironiţi în pământ. Micuţa care adusese până atunci mingea păşi către băiat şi-i şopti ceva. El ridică ochii şi-l observă pe Săvârşitor.
Fata mai mare îşi ceru scuze:
— Desculpa, Olhado, não queria que…
— Não ha problema, Michi.
Nu se uită la ea. Fata dădu să mai spună ceva, dar apoi îl văzu şi ea pe Ender şi tăcu.
— Porque está olhando-nos? întrebă băiatul. De ce te uiţi la noi?
Săvârşitorul răspunse cu o întrebare:
— Você é ârbitro? Tu eşti judecătorul? Cuvântul putea să însemne „arbitru” dar şi „magistrat”.
— De vez em quando. Din când în când.
Ender vorbi în Esenţială — nu era sigur că va reuşi să spună ceva complicat în portugheză.
— Atunci spune-mi, arbitrule, e cinstit să laşi un străin să se descurce fără să-l ajuţi?
— Străin? Vrei să zici utlanning, framling sau ramen?
— Nu, cred că vreau să zic infidel.
— O Senhor e descrente? Eşti necredincios?
— Só descredo no incrível. Resping doar ceea ce e de necrezut.
Băiatul zâmbi.
— Unde vrei să mergi, Vorbitorule?
— La locuinţa familiei Ribeira.
Fetiţa se dădu mai aproape de băiatul cu ochi de metal.
— Care familie Ribeira?
— Văduva Ivanova.
— Cred că o pot găsi, spuse băiatul.
— Toată lumea din oraş poate, întări Săvârşitorul. Problema e, mă duceţi la ea?
— De ce vrei să mergi acolo?
— Pun întrebări oamenilor şi încerc să descopăr istorii adevărate.
— La casa familiei Ribeira nu ştie nimeni poveşti adevărate.
— Mă mulţumesc şi cu minciuni.
— Atunci vino cu noi, spuse el şi porni prin iarba cosită scurt de pe drumul principal. Fetiţa îi şopti din nou ceva la ureche. El se opri şi se întoarse spre Săvârşitor, care-l urma îndeaproape.
— Quara vrea să ştie. Cum te cheamă?
— Andrew. Andrew Wiggin.
— Ea e Quara.
— Iar tu?
— Toţi îmi spun Olhado. Din pricina ochilor. Ridică fetiţa şi o aşeză pe umeri. Dar numele meu adevărat e Lauro. Lauro Suleimao Ribeira. Rânji, se întoarse pe călcâie şi porni mai departe.
Săvârşitorul porni după el. Ribeira. Bineînţeles.
Şi Jane ascultase, şi-i vorbi prin nestemata din ureche.
— Lauro Suleimao Ribeira e cel de-al patrulea copil al Novinhei. Şi-a pierdut ochii într-un accident cu lasere. Are doisprezece ani. A, şi am aflat ce-i deosebeşte pe Ribeira de restul oamenilor din oraş. Vor să-l sfideze pe episcop şi să te conducă într-acolo unde doreşti să ajungi.