„Şi eu am observat ceva, Jane”, îi răspunse el în gând. „Băiatului i-a făcut plăcere să mă tragă pe sfoară, iar apoi a fost şi mai satisfăcut când mi-a dat de înţeles cum m-am lăsat prostit. Sper numai că n-o să iei lecţii de la el.”
Miro stătea pe panta dealului. Umbra copacilor îl făcea invizibil pentru oricine ar fi privit dinspre Milagre, dar de aici el putea să vadă o bună parte din oraş — catedrala şi mănăstirea de pe dealul cel mai înalt, desigur, apoi observatorul de pe alt deal, mai spre nord. Şi, mai jos de observator, într-o adâncitură a pantei, casa în care locuia, situată nu prea departe de gard.
— Miro, şopti Mâncătorul-de-Frunze. Tu eşti copac?
Era o traducere brută din limba pequenino. Uneori erau meditativi şi atunci stăteau nemişcaţi ore în şir. Numeau asta „să fii copac”.
— Mai curând ca un fir da iarbă, răspunse Miro.
Mâncătorul-de-Frunze chicoti subţirel şi şuierat, cum îi era obiceiul.
Râsul nu suna niciodată natural; pequeninos învăţaseră să râdă după ureche, de parcă ar fi fost vorba de vreun cuvânt în Esenţială. Nu pornea din bună dispoziţie, sau cel puţin asta era impresia lui Miro.
— Are să plouă? întrebă Miro. Pentru un purceluş, asta însemna: mă întrerupi ca să-mi faci un serviciu sau ca să-ţi faci unul ţie?
— Azi a plouat cu foc, spuse Mâncătorul-de-Frunze. Departe, în preerie.
— Da. A sosit un vizitator din altă lume.
— Vorbitorul?
Miro nu-i răspunse.
— Trebuie să-l aduci să ne cunoască şi pe noi.
Miro continuă să tacă.
— Miro, pentru tine o să-mi fac rădăcină din chip, iar membrele mele vor deveni lemn pentru casa ta.
Lui Miro îi displăcea când purceluşii începeau să ceară câte ceva. Avea impresia că-l luau drept o persoană deosebit de înţeleaptă, puternică, sau un părinte de la care trebuiau smulse tot felul de hatâruri. Ei, era vina lui că purceluşii gândeau aşa. A lui şi a lui Libo. Fiindcă jucau rolul lui Dumnezeu printre purceluşi.
— Aşa am promis, Mâncător-de-Frunze, adevărat?
— Când când când?
— Nu mă zori. Trebuie să aflu dacă putem avea încredere în el.
Mâncătorul-de-Frunze îl privi uimit. Miro încercase să explice că nu toţi oamenii se cunoşteau între ei, iar unii nu erau cumsecade, dar purceluşii păreau a nu pricepe.
— Imediat ce voi putea, îl linişti Miro.
Deodată, Mâncătorul-de-Frunze începu să se legene înainte şi înapoi pe pământ, mişcându-şi coapsele într-o parte şi-n alta de parcă ar fi încercat să-şi potolească vreo mâncărime din regiunea anusului. Libo apreciase odată că acest comportament avea aceeaşi funcţie ca şi râsul pentru oameni.
— Vorbeşte-mi în purceleză! spuse Mâncătorul-de-Frunze, pe care părea să-l amuze faptul că Miro şi alţi zenadori vorbeau amestecând două limbi. Şi asta în ciuda faptului că, de-a lungul anilor, fuseseră depistate sau sugerate cel puţin patru limbi ale purceluşilor, toate vorbite de unul şi acelaşi trib.
Dar dacă voia să-l audă vorbind în portugheză, atunci o să-i facă pe plac:
— Vai comer folhas. Du-te şi mănâncă frunze.
Mâncătorul îl privi nelămurit.
— Şi de ce-ar fi aşa de amuzant?
— Pentru că e numele tău. Come-folhas.
Mâncătorul-de-Frunze îşi smulse o insectă mare dintr-o nară şi o azvârli cât colo.
— Nu fi brutal, spuse el. Apoi se ridică şi plecă.
Miro îl urmări îndepărtându-se. Mâncătorul-de-Frunze avea un caracter tare dificil. Miro ar fi preferat tovărăşia purceluşului numit Uman. Chiar dacă Uman era mai ager şi Miro trebuia să fie mult mai prudent faţă de el, măcar nu părea la fel de ostil ca Mâncătorul-de-Frunze.
După ce-l pierdu din ochi pe purceluş, Miro se întoarse către oraş. Pe poteca ce şerpuia de-a lungul dealului şi ducea spre casa lui mergea cineva. Silueta din frunte era foarte înaltă — ba nu, era Olhado purtând-o pe Quara pe umeri. Quara depăşise vârsta copiilor care trebuie purtaţi astfel. Miro îşi făcea probleme din pricina ei. Părea să nu-şi revină din şocul provocat de moartea tatei. Avu un moment de amărăciune. Şi când te gândeşti că el şi Ela speraseră că moartea tatei va rezolva toate problemele lor.
Apoi se ridică şi-şi încordă privirea, încercând să-l vadă mai bine pe bărbatul care păşea în urma lui Olhado şi a Quarei. Nu-l mai văzuse până acum. Vorbitorul. Deja! Nu sosise nici de un ceas în oraş şi deja mergea spre casa lui. „Grozav, ar fi şi momentul potrivit ca mama să afle că eu l-am chemat încoace. Îmi închipuiam că un Vorbitor trece neobservat, nu vine direct la cel care l-a solicitat. Ce necugetat! Ca şi cum n-ar fi de ajuns că a sosit cu mult înainte de data la care îl aşteptam. Quim are să-i dea raportul episcopului, chiar dacă nimeni nu ar face aşa ceva. Acum va trebui să dau ochii cu mama şi probabil cu întregul oraş.”
Miro dispăru printre copaci şi porni în goană pe drumul ce ducea către poarta oraşului.
Capitolul 7
CASA RIBEIRA
„Miro, de data asta ar fi trebuit să te afli lângă mine, pentru că, deşi îmi amintesc dialogurile mal bine decât tine, e clar că nu pricep ce semnificaţie a avut discuţia asta. L-ai văzut pe purceluşul cel nou, căruia i se spune Uman, mi se pare că te-am văzut discutând cu el înainte de a pleca la Activităţile Suspecte. Mandachuva mi-a spus că i-au dat numele ăsta pentru că era foarte inteligent în copilărie. De acord, e foarte măgulitor că noţiunile „inteligent” şi „Uman” se leagă în mintea lor sau trădează o atitudine protectoare despre care ei cred că ne face plăcere, dar nu asta are importanţă acum”.
Cu acel prilej, Mandachuva a zis: „Când a început să meargă singur, putea deja să vorbească”. Şi a făcut un semn cu mâna, la aproximativ zece centimetri depărtare de sol. Eu am avut impresia că arăta cât de înalt era Uman când a învăţat să vorbească şi să meargă. Zece centimetri! Dar s-ar putea să mă înşel amarnic. Era bine să fi fost de faţă, ca să vezi cu ochii tăi.
Dacă am înţeles eu bine şi dacă asta e ceea ce voia să spună Mandachuva, atunci avem o primă aluzie la copilăria purceluşilor. Dacă încep cu adevărat să meargă atunci când ating zece centimetri înălţime — şi unde mai pui că şi vorbesc! — înseamnă că au o perioadă de gestaţie mai scurtă decât oamenii şi se dezvoltă mult după ce se nasc.
Dar abia acum apare partea absolut înnebunitoare, chiar după standardele tale. S-a aplecat spre mine şi mi-a spus — de parcă nu se cuvenea să-mi facă o asemenea destăinuire — cine era tatăl lui Uman: „Bunicul vostru Pipo l-a cunoscut pe tatăl lui Uman. Copacul lui e lângă poarta voastră.”
Glumeşte? Rădăcină a murit acum douăzeci şi doi de ani, corect? În regulă, s-ar putea să fie vorba de ceva religios, de genul adoptaţi-un-copac, sau cam aşa ceva. Dar judecând după modul secretos în care mi-a spus Mandachuva toate astea, socot că aşa stau lucrurile. E oare posibil să aibă o perioadă de gestaţie de douăzeci şi patru de ani? Ori au fost necesare câteva decenii pentru ca Uman să ajungă, din copilaşul de zece centimetri, un exemplar demn de specia lui? Ori poate că au păstrat sperma lui Rădăcină în vreun recipient, undeva?
Dar asta contează. E prima dată când un purceluş cunoscut personal de către observatori umani a fost nominalizat drept tată. Şi tocmai Rădăcină, nimeni altul, care a fost ucis. Cu alte cuvinte, masculul cel mai lipsit de prestigiu — chiar un criminal executat — a fost desemnat drept tată! Asta înseamnă că aceşti masculi nu sunt nicidecum burlaci izgoniţi chiar dacă unii dintre ei sunt suficient de vârstnici ca să-l cunoască pe Pipo. Ei sunt potenţialii părinţi.