Pe de altă parte, dacă Uman este de o inteligenţă ieşită din comun, atunci de ce l-au azvârlit aici, în mijlocul acestui grup de burlaci loviţi de soartă? Cred că multă vreme am înţeles greşit situaţia. Acesta nu e un grup de burlaci lipsiţi de prestigiu, ci un grup foarte respectat de tineri. Iar unii dintre ei vor deveni adevărate personalităţi.
Prin urmare, atunci când mi-ai spus că-ţi pare rău de mine, pentru că tu trebuie să pleci să desfăşori Activităţile Suspecte iar eu să pregătesc nişte Minciuni Oficiale pentru raportul transmis prin ansiblu, erai plin de Excreţii Neplăcute! (Dacă ajungi acasă după ce eu voi fi adormit, trezeşte-mă ca să te sărut pe frunte, bine? Azi mi-am câştigat dreptul ăsta.)
În Lusitania nu există întreprinderi de construcţii. Când doi tineri se căsătoresc, prietenii şi familiile lor le construiesc o casă. Reşedinţa Ribeira exprima istoria familiei. Faţada, adică partea veche a casei, era făcută din foi groase de plastic fixate într-o fundaţie de beton. Pe măsură ce familia crescuse numeric, se mai construiseră şi alte încăperi, fiecare adăugire lipită de precedenta, astfel că în faţa dealului se afla acum o structură cu cinci încăperi distincte. Cele mai recente erau din cărămidă, cu instalaţii sanitare adecvate, acoperite cu ţiglă, dar lipsite cu desăvârşire de pretenţii estetice. Familia îşi construise camerele de care avusese nevoie şi nimic altceva.
Şi asta nu din cauza sărăciei; Săvârşitorul ştia că nu poate fi vorba de aşa ceva într-o comunitate în care economia era controlată din toate punctele de vedere. Absenţa decoraţiunilor, a individualităţii, indicau dispreţul membrilor familiei pentru propria lor casă; pentru Săvârşitor, asta exprima şi dispreţ faţă de ei înşişi. Îi era limpede că purtarea lui Olhado şi a Quarei nu exprima sentimentul de uşurare şi de relaxare pe care îl simt majoritatea oamenilor atunci când ajung acasă. Ba dimpotrivă, deveniră mai precauţi, mai puţin volubili; casa părea să emane un aer imperceptibil de gravitate care, pe măsură ce se apropiau, îi apăsa tot mai mult.
Olhado şi Quara intrară direct. Săvârşitorul se opri în faţa uşii, aşteptând să fie invitat înăuntru. Olhado lăsă uşa întredeschisă, dar ieşi din cameră fără să-i vorbească. O văzu pe Quara aşezându-se pe un pat din prima cameră şi rezemându-se de peretele gol. Pe nici unul dintre pereţi nu era nimic. Erau doar zugrăviţi în alb. Paloarea de pe chipul Quarei părea o replică a albului din jur. Deşi îl privi pe Ender fără să plece ochii, pe faţa ei nu se văzu nici un semn de recunoaştere a prezenţei lui acolo şi bineînţeles că nici nu făcu vreun gest prin care să-i dea de înţeles că poate intra.
În casa asta bântuia o boală contagioasă. Ender încercă să înţeleagă ce element din caracterul Novinhei îi scăpase, ce anume o făcea să locuiască într-o asemenea casă. Se putea ca moartea lui Pipo, petrecută cu atâţia ani în urmă, să fi pustiit atât de cumplit inima Novinhei?
— Mama ta e acasă? întrebă Ender.
Quara nu spuse nimic.
— Aha, făcu el. Iartă-mă. Credeam că eşti o fetiţă, dar abia acum văd că am în faţă o statuie.
Lăsă impresia că nu-l auzise. Încercarea lui de a o înveseli şi de a o scoate din muţenie dăduse din nou greş.
Se auzi apoi un zgomot de paşi grăbiţi pe podeaua simplă din beton. Apăru alergând un băieţaş care se opri în mijlocul camerei, se învârti pe călcâie şi rămase cu faţa spre cadrul uşii unde stătea Ender. Nu putea fi decât cu un an mai mic decât Quara, probabil că avea şase sau şapte ani. Spre deosebire de Quara, chipul lui părea foarte expresiv şi alert. Şi flămând, ca al unei fiare.
— E acasă mama ta? întrebă din nou Ender.
Băiatul se aplecă şi-şi rulă cracul pantalonului. Avea un cuţit lung de bucătărie fixat de picior cu bandă adezivă. O desfăcu fără grăbi Apoi, ţinându-l cu ambele mâini în faţă, porni ca din puşcă direct către Săvârşitor, care observă că arma ţintea exact vintrele lui. În relaţiile cu necunoscuţii, băiatul nu-şi pierdea timpul cu subtilităţi.
Câteva clipe mai târziu, Săvârşitorul îl ţinea strâns sub braţ, iar cuţitul era bine înfipt în tavan. Băiatul dădea disperat din picioare şi urla. Ender trebui să-şi folosească ambele mâini pentru a-l imobiliza şi băiatul ajunse să se legene, ţinut de mâini şi picioare, ca un viţel legat pentru a fi însemnat cu fierul roşu.
Săvârşitorul o privi direct în ochi pe Quara:
— Dacă nu te duci imediat să chemi pe cineva care să facă ordine în casa asta, o să iau bestia asta mică să o mănânc la cină.
Quara îl privi îngândurată, apoi, după un moment, se ridică şi ieşi din cameră.
Câteva clipe mai târziu, în cameră intră o fată cu un aer obosit, cu părul ciufulit şi ochii lipiţi de somn.
— Desculpe, por favor, murmură ea, o menino não se restabeleceu desde a morte do pai…
Apoi păru să se trezească brusc.
— O Senhor é o falante pelos mortos! trebuie să fii Vorbitorul în numele Morţilor!
— Sou, răspunse Săvârşitorul. Eu sunt.
— Não aqui, spuse ea. A, nu, îmi pare rău, vorbeşti portugheza? Sigur că da, doar mi-ai răspuns. Of, te rog, nu aici. Pleacă.
— Bine, răspunse Ender. Să păstrez băiatul sau cuţitul?
Arătă cu capul spre tavan; privirea ei o urmă pe a lui.
— A, nu, iartă-mă. L-am căutat ieri toată ziua, ştiam că-l luase, dar nu ştiam unde-i ţine.
— Era lipit de picior.
— Ieri nu era. Întotdeauna îl căutăm acolo. Dă-i drumul, te rog.
— Sigur vrei asta? Am impresia că acum îşi ascute colţii.
— Grego, îi spuse ea băiatului, nu-i frumos să ameninţi oamenii cu cuţitul.
Grego mârâi gutural.
— Tatăl lui a murit, înţelegi?
— Erau chiar aşa de apropiaţi?
Pe chipul ei apăru un surâs amar.
— Nu prea. Dintotdeauna a fost hoţ, la Grego mă refer, încă de când a început să meargă. Dar treaba asta cu atacarea oamenilor e nouă. Te rog să-i dai drumul.
— Nu, spuse Săvârşitorul.
Îl privi printre gene cu un aer sfidător.
— Îl răpeşti? Unde vrei să-l duci? Şi cât ceri drept răscumpărare?
— Se pare că n-ai înţeles, spuse Săvârşitorul. M-a atacat. Şi nu mi-ai oferit nici o garanţie că nu va încerca din nou. N-ai promis că o să-l pui la punct după ce-i dau drumul.
După cum spera, în ochi îi apăru o licărire de furie.
— Dar cine te crezi? Asta e casa lui, nu a ta!
— Ca să fiu cinstit, spuse Săvârşitorul, am avut cam mult de mers pe jos de la praça până aici, iar Olhado a impus un ritm grăbit. Aş vrea să stau jos.
Ea îi făcu semn către un scaun. Grego se zbătea şi se răsucea, încercând să scape din strânsoare. Săvârşitorul îl ridică până când chipurile le rămaseră apropiate.
— Ştii, Grego, dacă reuşeşti cumva să te eliberezi, sigur o să cazi în cap pe podeaua de beton. Dacă pe jos ar fi vreun covor, cred că ai mai avea ceva şanse să nu-ţi pierzi cunoştinţa. Dar nu văd aşa ceva. Deşi, sincer să fiu, nu m-ar deranja să aud cum îţi crapă ţeasta de ciment.
— Nu înţelege chiar aşa bine Esenţiala, spuse fata. Săvârşitorul ştia că Grego înţelegea, şi încă foarte bine. Apoi văzu o mişcare la intrarea în cameră. Olhado se întorsese şi acum stătea în uşa care dădea spre bucătărie. Alături de el era Quara. Ender le zâmbi înveselit, apoi păşi către scaunul pe care i-l arătase fata. În acelaşi timp, îl azvârli pe Grego în sus, dând drumul mâinilor şi picioarelor lui în aşa fel încât copilul se roti nebuneşte prin aer şi, deznădăjduit, îşi răsfiră braţele şi picioarele în lături şi strigă înspăimântat la gândul durerii pe care o va simţi când va cădea pe podea. Săvârşitorul se aşeză pe scaun cu o mişcare domoală şi-l prinse pe băiat în poală, imobilizându-i instantaneu braţele. Grego reuşise însă să-şi înfigă ambele călcâie în pulpele lui, dar cum băiatul nu purta pantofi, manevra nu dădu rezultatele aşteptate. După o clipă, Grego era din nou lipsit de putere.