Mandachuva se ridică puţin nesigur la început. Apoi alergă spre gard, se căţără până sus, se răsuci în aer şi ateriză în patru labe, de aceeaşi parte cu Miro.
Miro sări în picioare şi strigă exact în clipa în care Mandachuva ajunse pe muchia gardului; când tăcu, Mandachuva se ridicase deja de jos şi se scutura de praf.
— Eu nu pot să fac asta, şopti Miro. Stimulează toţi nervii care transmit durerea prin corp. Gardul nu poate fi trecut.
— Aha, făcu Mandachuva.
De partea cealaltă a gardului, Uman îşi frecă picioarele unul de altul.
— N-a ştiut, spuse el. Fiinţele umane n-au ştiut asta.
— E un anestezic, îi lămuri Miro. Te face să nu mai simţi durerea.
— Ba nu, spuse Mandachuva. Durerea o simt. Cumplită. Cea mai îngrozitoare din lume.
— Rădăcină spune că trecerea gardului e chiar mai rea decât moartea, întări Uman. Dureri peste tot.
— Dar vouă nu vă pasă, constată Miro.
— Asta i se întâmplă celuilalt eu al tău, spuse Mandachuva. Suferă animalul din tine. Dar sinele-copac nu se sinchiseşte. Iarba te face să fii celălalt eu.
Miro îşi aminti un amănunt care, în agitaţia provocată de moartea grotescă a lui Libo, le scăpase. În gura lui Libo se găsise un ghemotoc de iarbă capim. La fel ca şi în gurile purceluşilor care muriseră. Anestezic. Moartea părea o tortură înfiorătoare, dar nu durerea fusese scopul urmărit. Deci foloseau un anestezic. Sacrificarea nu avea nimic de a face cu durerea.
— Aşa, spuse Mandachuva. Mestecă iarba şi vino cu noi. Te vom ascunde.
— Dar Ouanda? întrebă Miro.
— A, o aduc eu, îl linişti Mandachuva.
— Dar nu ştii unde locuieşte.
— Ba ştiu.
— Facem asta de multe ori pe an, explică Mandachuva. Ştim unde locuieşte fiecare.
— Dar nu v-a văzut nimeni până acum.
— Suntem foarte atenţi, spuse Mandachuva, Pe de altă parte, nimeni nu s-ar aştepta la aşa ceva.
Miro îşi imagină zeci de purceluşi strecurându-se prin Milagre la miez de noapte. Nu se făcea de pază. Doar câţiva oameni aveau slujbe care îi obligau să umble noaptea. Iar purceluşii erau mici, destul de mărunţi ca să se ascundă în iarba capim şi să rămână nevăzuţi. Nici nu era de mirare că în ciuda legilor gândite pentru a-i împiedica să afle despre existenţa lor, ştiau multe despre metale şi maşini. Fără îndoială că văzuseră minele şi navetele aterizând, urmăriseră cuptoarele ce ardeau cărămizi, îi studiaseră pe fazendeiros când aceştia arau şi plantau ştirul. Iată explicaţia pentru cererile lor atât de precise.
„Ce prostie a fost să ne închipuim că-i putem ţine departe de cultura noastră! Au reuşit să afle mai multe din secretele noastre decât am izbutit noi să descoperim din ale lor. Şi mai vorbim de superioritate culturală.”
Smulse un fir de capim.
— Nu aşa, zise Mandachuva şi i-l luă din mână. Să nu culegi partea dinspre rădăcină. Dacă o mesteci, nu te ajută cu nimic. Azvârli firul şi rupse el altul, la aproximativ zece centimetri deasupra solului. Apoi îl făcu ghemotoc şi i-l dădu lui Miro, care începu să-l mestece.
Mandachuva îl ciupi şi-l înghionti.
— Lasă asta acum, spuse Miro. Du-te s-o aduci pe Ouanda. S-ar putea s-o aresteze dintr-o clipă în alta. Du-te. Acum. Hai!
Mandachuva schimbă o privire cu ceilalţi, văzu un semn discret de aprobare şi o porni grăbit de-a lungul gardului spre pantele din Vila Alta, unde locuia Ouanda.
Miro continuă să mestece. Acum se ciupi el însuşi. Aşa cum spuseseră purceluşii, simţea durerea, dar nu-i păsa. Nu-l interesa decât faptul că aflase o cale de salvare, o modalitate de a părăsi Lusitania. O posibilitate să rămână, probabil, alături de Ouanda. Să uite de legi, de toate regulile. De îndată ce avea să părăsească enclava umană şi sa pătrundă în pădurea purceluşilor, nimeni nu va mai avea putere asupra lui. Va deveni un renegat, aşa cum îl şi acuzase Vorbitorul, iar el şi Ouanda vor lăsa în urmă toate canoanele demente ale comportamentului uman şi vor trăi aşa cum doreau de atâta vreme; vor întemeia o familie de fiinţe umane care sa aibă cu totul alte valori, să înveţe de la purceluşi, de la viaţa din pădure. Va fi ceva cu totul nou în cele O Sută de Lumi, iar Congresul nu va reuşi să întreprindă nimic.
Alergă la gard şi-l apucă cu ambele mâini. Durerea nu era cu nimic mai mică decât înainte, numai că acum nu-i păsa. Se căţără pe gard, dar cu fiecare mişcare durerea devenea tot mai intensă şi începu să o simtă în tot trupul. Îşi dădu seama că iarba capim nu avea nici un efect anestezic asupra lui, dar se afla deja în partea superioară a gardului. Durerea era înnebunitoare; nici nu putea gândi. Inerţia părea totuşi să-l ducă dincolo de marginea de sus şi se legănă acolo, încercând să se echilibreze, iar atunci capul îi trecu prin zona verticală a câmpului. Întreaga durere i se concentră în creier, ca şi cum fiecare părticică din trup i-ar fi luat foc.
Micuţii priveau îngroziţi cum prietenul lor rămăsese agăţat pe coama barierei, cu capul şi trunchiul de o parte şi cu coapsele şi picioarele de cealaltă parte a ei. Strigară toţi odată, se întinseră după el, încercară să-l tragă în jos. Nu îndrăzniră să se atingă de gard pentru că nu mestecaseră capim.
Auzindu-le ţipetele, Mandachuva se întoarse în fugă. Cum era încă sub efectul anestezicului, reuşi să urce pe gard şi să împingă trupul greu. Miro se prăbuşi la pământ cu un duduit surd ca de oase sfărâmate şi rămase nemişcat, cu mâinile agăţate de gard. Purceluşii îl desprinseră cu grijă. Chipul îi îngheţase într-o expresie de agonie.
— Repede! strigă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-l plantăm înainte de a muri!
— Nu! răspunse Uman, împingându-l pe Mâncătorul-de-Frunze de lângă trupul înţepenit al lui Miro. Nu ştim dacă va muri! Durerea e doar o iluzie, ştiţi asta, nu are nici o rană, trebuie să-i treacă.
— Nu-i trece, spuse Săgeată. Uită-te la el.
Pumnii lui Miro erau încleştaţi; îşi ţinea picioarele strânse sub el, iar şira spinării şi gâtul îi erau arcuite spre spate. Deşi respira scurt şi sacadat, faţa părea să-i fie chinuită încă de durere.
— Înainte de a muri, insistă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-i dăm rădăcină.
— Aduceţi-o pe Ouanda, spuse Uman. Se întoarse către Mandachuva: Acum. Du-te şi spune-i că Miro e pe moarte. Anunţ-o că poarta e închisă şi Miro se află de partea asta a gardului şi moare.
Mandachuva porni din nou în fugă.
Secretarul deschise uşa, dar Săvârşitorul nu se simţi uşurat decât atunci când o văzu pe Novinha intrând. Când o trimisese pe Ela după ea, era sigur că va veni, dar cum minutele de aşteptare li se păruseră tuturor interminabile, începuse să pună la îndoială impresia că deja o cunoaşte. Nu trebuia să aibă rezerve. Era exact cum crezuse. Observă că părul îi era despletit şi răsfirat de vânt şi, pentru prima oară de când sosise pe Lusitania, Ender văzu chipul inconfundabil al fetiţei care, îndurerată, îl chemase cu mai puţin de două săptămâni sau cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.
Părea încordată, îngrijorată, dar Ender ştia că teama putea fi pusă pe seama situaţiei în care se găsea acum, la care se adăuga prezenţa ei în biroul episcopului la atât de puţin timp după ce rătăcirile din trecut ieşiseră la iveală. Iar dacă Ela apucase să-i spună despre pericolul care-l pândea pe Miro, încordarea ei era pe deplin explicabilă. Toate acestea erau trecătoare; pe chipul ei, în mişcările domoale şi în calmul privirii Săvârşitorul reuşi să vadă că darul în care sperase şi crezuse reprezenta într-adevăr ieşirea din lunga perioadă în care Novinha, autoamăgindu-se, îi înşelase şi pe ceilalţi. „N-am venit să-ţi fac vreun rău, Novinha, şi mă bucur să văd că mărturisirea mea ţi-a adus şi altceva mai bun decât ruşinea.”