Novinha rămase o clipă neclintită, cu privirea aţintită la episcop. Nu sfidătoare, ci politicoasă, demn Peregrino îi răspunse în acelaşi fel şi, tăcut, îi făcu semn să ia loc. Dom Cristão dădu să se ridice de pe scaunul lui, dar ea clătină din cap, zâmbi şi se aşeză pe un altul, lângă perete. Lângă Săvârşitor. Ela alese scaunul de alături, imediat în spatele mamei, astfel că acum se afla şi ea foarte aproape de Săvârşitor. „Ca o fiică între părinţi”, îşi spuse Ender, apoi alungă acest gând şi refuză să-i mai dea importanţi Acum erau obligaţi să se gândească la lucruri cu mult mai grave.
— Înţeleg că vrei ca această întâlnire să devină foarte interesantă, remarcă Bosquinha.
— Cred că şi Congresul ar socoti la fel, spuse Dona Cristã.
— Fiul tău e acuzat de crime împotriva…, începu episcopul Peregrino.
— Cunosc acuzaţia, îl întrerupse Novinha. Am aflat abia în seara asta de la Ela, dar nu mă surprinde. Şi fiica mea, Elanora, a sfidat unele canoane pe care le-au stabilit stăpânii ei. Amândoi au de respectat obligaţii mai importante în faţa propriilor lor conştiinţe ca să mai ţină seama şi de legile impuse de alţii. Ar păcătui dacă i-ar interesa doar menţinerea ordinii, dar cum şi-au propus să înveţe şi să se adapteze, e vorba de virtute.
— Fiul tău nu va fi judecat aici, spuse Dom Cristão.
— V-am invitat să discutăm pentru că trebuie să luăm o hotărâre, interveni Săvârşitorul, dacă e cazul să ne supunem sau nu ordinelor date de Congresul Stelar.
— Nu prea avem de ales, constată episcopul Peregrino.
— Ba da, continuă Săvârşitorul, iar evenimentele ne silesc să alegem. Voi aţi făcut deja o alegere: când aţi descoperit că fişierele vor fi şterse, aţi hotărât să le salvaţi şi aţi preferat să mi le încredinţaţi mie, un necunoscut. Nu aţi greşit având încredere în mine: vi le voi înapoia oricând doriţi, necitite şi nemodificate.
— Îţi mulţumim, spuse Dona Cristâ, dar am făcut asta înainte de a cunoaşte gravitatea acuzaţiei.
— Vor să ne evacueze, explică Dom Cristão.
— Controlează totul, spuse episcopul Peregrino.
— I-am comunicat deja, îi lămuri Bosquinha.
— Nu controlează chiar totul, zise Săvârşitorul. Vă pot controla doar prin legătura ansiblu.
— Nu putem întrerupe legătura prin ansiblu, protestă episcopul Peregrino. E singura noastră legătură cu Vaticanul.
— Nu recomand tăierea legăturii, dar putem face altceva. Prin ce vă voi spune acum, vă acord aceeaşi încredere pe care şi voi mi-aţi arătat-o. Vă rog să nu mai povestiţi şi altora planul meu, căci pentru orice indiscreţie din partea voastră eu şi cineva drag mie, pe ajutorul căruia mă bizui, vom avea enorm de suferit.
Îi privi pe rând şi fiecare clătină din cap, în semn că a înţeles şi a acceptat.
— Fără a fi deloc bănuită, o prietenă de-a mea controlează absolut toate comunicaţiile prin ansiblu între cele O Sută de Lumi. Eu sunt singurul care ştie de ce este ea în stare. Mi-a spus că la cererea noastră îi poate face pe framlingi să creadă că noi, cei de pe Lusitania, am întrerupt legătura. Aşa vom avea posibilitatea să transmitem mesaje codificate, dacă vom dori, către Vatican sau alţi reprezentanţi ai ordinului, vom putea citi documente şi intercepta comunicaţii. Pe scurt, vom avea ochi, iar ceilalţi vor fi orbi.
— Tăierea legăturii prin ansiblu sau chiar simularea acestei acţiuni ar fi un act de revoltă. De război. Bosquinha rosti aceste vorbe pe un ton cât se poate de aspru, dar Săvârşitorul simţi că ideea o atrăgea, deşi i se opunea din toate puterile. Susţin totuşi că în cazul în care am fi îndeajuns de inconştienţi încât să alegem calea războiului, soluţia pe care ne-o propune Vorbitorul ne oferă o superioritate de necontestat. Dacă suntem atât de nebuni să ne răsculăm, atunci desigur vom avea nevoie de un avantaj.
— Nu câştigăm nimic prin rebeliune, spuse episcopul, în schimb putem pierde totul. Plâng şi simt că ar fi o tragedie dacă i-am trimite pe Miro şi pe Ouanda în faţa unui tribunal de pe altă lume, mai ales că sunt atât de tineri. Dar fără îndoială că judecătorii vor ţine seama de vârsta lor şi-i vor trata cu îndurare. Supunându-ne ordinelor Congresului, vom scuti această comunitate de multe suferinţe.
— Nu crezi că obligaţia de a evacua Lusitania va pricinui o suferinţă la fel de mare? întrebă Săvârşitorul.
— Ba da. Tot ce se poate. Dar legea a fost încălcată şi trebuie să suporte consecinţele.
— Dar dacă legea se întemeiază pe înţelegerea greşită a realităţii şi pedeapsa e disproporţionată faţă de păcatul comis?
— Nu noi suntem chemaţi să judecăm, spuse episcopul.
— Ba noi suntem judecătorii. Dacă respectăm ordinele Congresului, atunci vom spune că legea e bună şi pedeapsa binemeritată, dar poate că la sfârşitul acestei discuţii veţi hotărî altfel. Există unele amănunte de care trebuie să luaţi cunoştinţă înainte de a adopta vreo decizie. Pe unele le ştiu şi eu, dar pe altele doar Ela şi Novinha vi le pot spune. Nu trebuie să trageţi concluzii decât după ce aflaţi tot ce ştim şi noi.
— Sunt întotdeauna bucuros să aflu cât mai multe, se bucură episcopul. Bineînţeles că până la urmă Bosquinha va hotărî, nu eu…
— Hotărârea finală vă aparţine tuturor împreună, conducerii civile, religioase şi intelectuale a Lusitaniei. Dacă vreunul dintre voi se opune revoltei, atunci ea devine imposibilă. Bosquinha nu poate conduce fără sprijinul Bisericii, iar fără sprijin civil Biserica nu are nici o putere.
— Noi nu avem nici o putere, spuse Dom Cristão. Doar păreri.
— Orice adult de pe Lusitania aşteaptă de la voi înţelepciune şi gândire nepărtinitoare.
— Uiţi a patra putere, spuse episcopul Peregrino. Chiar tu.
— Eu sunt un framling aici.
— Unul cu totul ieşit din comun, nu se dădu bătut episcopul. Aşa cum m-am temut şi am anticipat, în cele patru zile de când te afli aici ai reuşit să cucereşti inimile acestui popor. Acum recomanzi o revoltă care ne-ar putea costa totul. Eşti la fel de primejdios ca şi Satana. Şi totuşi, iată-te acum supunându-te autorităţii noastre, de parcă n-ai fi liber să te îmbarci pe navetă ca să ajungi la nava ta de pe orbită, avându-i şi pe cei doi vinovaţi la bord.
— Mă supun autorităţii voastre pentru că nu vreau să fiu un framling aici, îi răspunse Săvârşitorul. Vreau să devin cetăţean, învăţăcel şi enoriaş al vostru.
— În calitate de Vorbitor în numele Morţilor? întrebă episcopul.
— În calitate de Andrew Wiggin. Mai ştiu şi alte lucruri care ar putea fi utile, în special dacă vă răsculaţi. Şi mai am o sarcină care nu poate fi împlinită dacă fiinţele umane pleacă de pe Lusitania.
— Nu ne îndoim de sinceritatea ta, spuse episcopul, dar trebuie să ne ierţi dacă pregetăm să ne legăm soarta de cea a unui cetăţean proaspăt sosit.
Săvârşitorul dădu din cap în semn de înţelegere. Episcopul nu putea rosti altceva până nu ştia mai multe.